Einstein şi Tagore – o întâlnire istorică şi o discuţie remarcabilă despre ştiinţă şi religie

Einstein şi Tagore, două personalităţi excepţionale ale secolului al XX-lea, aparent atât de diferite, venind din spaţii culturale aflate la mare distanţă şi fizic şi spiritual, ambii laureaţi ai Premiului Nobel, au avut o întâlnire memorabilă, la data de 14 iulie 1930, când genialul fizician l-a primit în casa sa, de la periferia Berlinului, pe scriitorul, filosoful, muzicianul indian Rabindranath Tagore.

Ineditul acestei discuţii, densitatea şi complexitatea ideilor, referitoare la viaţă, adevăr, frumuseţe, armonie, cunoaştere, religie, conştiinţă, muzică, fericire, timp etc., au ajuns la marele public graţie unei cărţi publicate în 2007, intitulată “Science and the Indian Tradition: When Einstein Met Tagore”, ediţie îngrijită de D. L. Gosling, profesor la Cambridge University.

Aceasta nu a fost singura dată când Einstein şi Tagore s-au întâlnit, dar în anul acela, în 1930, Tagore a făcut un mare turneu internaţional, ţinând conferinţe la mari universităţi, prilej cu care a trecut şi prin Berlin. Unul dintre asistenţii lui Einstein, Dimitri Marianoff, care se va căsători cu fiica vitregă a lui Einstein (fiica celei de-a doua soţii a fizicianului) este cel care a consemnat această discuţie, unele fragmente fiind publicate iniţial în New York Time, în august 1930. Tagore nu a putut fi consultat înainte de apariţia acestor fragmente, dar le-a completat el însuşi ulterior, într-un apendice al cărţii sale “Religia Omului”, în care sunt cuprinse şi conferinţele sale, susţinute la Oxford, în cadrul aceluiaşi turneu.

Albert Einstein şi Rabindranath Tagore – fizicianul şi poetul-filosof

Albert Einstein este considerat, astăzi, unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă din toate timpurile, iar în conştiinţa umanităţii numele său este indubitabil legat de inteligenţă, cunoaştere, geniu, implicit de celebra formulă E = mc2. Revista “Time” l-a declarat drept “personalitatea secolului al XX-lea”. Teoria relativităţii restrânse, publicată în 1905, Teoria relativităţii generale, din 1915, contribuţiile sale la mecanica cuantică şi la dezvoltarea fizicii teoretice, în general, i-au adus Premiul Nobel pentru fizică, în 1921. Intuiţiile sale se confirmă astăzi rând pe rând.

Ca om, a fost atipic, nonconformist, surprinzător în gesturi, reacţii, cuvinte, comportament. A ratat prima încercare de intrare la ETH, Universitatea Tehnică din Zurich, deşi stăpânea, încă de la 14 ani, calculul infinitezimal, citea, ca adolescent, “Critica raţiunii pure”, de Kant, ulterior recunoştea că adeseori cursurile i se păreau extrem de plictisitoare, era reticent la modelele pedagogice impuse, exasperat şi plictisit de rigoarea mediului universitar, în acelaşi timp punea toată pasiunea şi entuziasmul în cercetările sale despre fundamentele fizicii şi despre Univers.

A cunoscut momente de fericire şi de cădere, toate trăite la intensitate maximă, s-a simţit uneori “rătăcit ca un suflet pierdut” şi mărturisea că, probabil, “O viaţă simplă şi liniştită aduce mai multă bucurie decât căutarea succesului care înseamnă o permanentă nelinişte”.

Albert Einstein a fost un vizionar, o fire tumultoasă, revoltată, a greşit uneori în viaţa sentimentală. Dacă nu ar fi fost fizician, probabil ar fi devenit muzician, mărturisea savantul care, prin natura sa spirituală, a avut acces la o cunoaştere subtilă, excepţională.

Rabindranath Tagore (1861 – 1941), supranumit “Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne”, este una dintre cele mai cunoscute personalităţi indiene – poet, dramaturg, prozator, eseist, pictor, muzician, filosof, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în 1913. Gândirea şi opera sa au influenţat major cultura indiană a secolului al XX-lea.

S-a născut într-o familie de artişti şi reformatori sociali şi religioşi, a primit o educaţie aleasă, la domiciliu. Primele poezii le-a publicat la vârsta de 16 ani. A făcut studii de drept, la UCL, în Londra, dar s-a întors în Bengal după terminarea studiilor. O vreme s-a ocupat de administrarea domeniului familial de la Shilaidaha, din zona Bengalului, perioadă prolifică şi din punctul de vedere al creaţiei literare.

A călătorit în peste 30 de ţări, de pe cinci continente, pentru a familiariza publicul cu ideile sale, răstimp în care a cunoscut mari scriitori, care au şi tradus mare parte din opera sa (volume de poezii, precum “Grădinarul”, “Ofranda lirică”, romanul “Căminul şi lumea” etc.), în limbi de circulaţie internaţională. Este şi autorul a peste 2000 de bucăţi muzicale, compuse în spiritul muzicii tradiţionale bengaleze, extrem de rafinate şi apreciate. Este singurul compozitor din lume autor al imnurilor naţionale (versuri şi muzică) pentru două ţări – Bangladesh (Amar Shonar Bangla) şi India (Jana Gana Mana).

La vârsta de 60 de ani s-a apucat de pictură, în pofida faptului că suferea de daltonism, şi a făcut acest lucru desăvârşit, ilustrându-şi volumele de poezii şi bucurându-se de expoziţii la Paris şi în alte locuri din Europa.

Rabindranath Tagore, numit şi Gurudev (termen sanscrit însemnând “maestru”, “ghid spiritual” sau, în sens mai larg, in cultura indiană, o persoană iniţiată în toate domeniile importante ale cunoaşterii), a fost unul dintre marii susţinători ai Mişcării pentru Independenţa Indiei, în confruntarea cu regimul colonial britanic.

În 1901, a fondat, în Santiniketan, oraş din bengalul Occidental, la 180 de kilometri de Calcutta, o “Şcoală în aer liber”, atipică, aşa cum a fost şi personalitatea lui Tagore, numită “Casa Păcii” (Shanti-niketan), devenită astăzi Universitate, cu o prodigioasă activitate ştiinţifică şi artistică.

Einstein şi Tagore – o discuţie istorică despre ştiinţă şi religie, adevăr şi frumos, despre viaţă şi sensurile ei

Întâlnirea din 1930, de la Berlin, dintre Einstein şi Tagore, este un regal ideatic, oferit de două personalităţi excepţionale, iar întrebările şi răspunsurile lor şi astăzi provoacă la meditaţie asupra sensului vieţii, al căutării, al cunoaşterii, al credinţei, al relaţiei cu lumea şi cu Universul, despre existenţa lui Dumnezeu.

Cu argumente diferite, ambii – Einstein şi Tagore – par a fi convinşi că “timpul nu trece”, doar prezentul există, totul depinde de “raza de lumină” pe care călătoreşte fiecare, o rază care nu străluceşte şi nu este văzută de ceilalţi până când cel care “călătoreşte” pe raza respectivă nu o vede el însuşi.

În plus, dialogul dintre Einstein şi Tagore relevă şi deosebirile dintre lumea occidentală, care a produs atâtea revoluţii ştiinţifice şi a marcat istoria cunoaşterii umane şi cea a Orientului, mai conservatoare, dar cu tradiţii milenare şi cu o altă percepţie a relaţiei dintre om şi divinitate.

Einstein nu a negat niciodată ideea de divinitate, ci doar modul în care religia a făcut din “Cuvântul lui Dumnezeu” un “produs al slăbiciunilor umane”: “Nu pot concepe un Dumnezeu – spunea savantul – care îşi recompensează şi îşi pedepseşte creaturile sau care are o voinţă de tipul celei a noastre”. Pe de altă parte, a subliniat în nenumărate rânduri că “deşi domeniile religiei şi ştiinţei sunt clar separate unul de celălalt, există legături şi dependenţe reciproce”, dar că nu are cum să accepte vreodată imaginea unui Dumnezeu care “s-ar juca cu zarurile”, rezultatul fiind independent de voinţă, aluzie la natura accidentală a Universului, susţinută de mecanica cuantică de până la el, şi pe care Einstein a combătut-o prin chiar Teoria relativităţii generale.

Era deranjat, de asemenea, de cei care îi invocau numele pentru a justifica ateismul lor: “În ceea ce priveşte armonia cosmosului pe care eu, cu mintea mea limitată de om, sunt capabil să o recunosc, sunt încă oameni care spun că nu există Dumnezeu. Ceea ce mă supără este că mă citează pe mine pentru a susţine această idee”.

Tagore, la rândul său, chiar înainte de întâlnirea cu Einstein, spunea adesea, în conferinţele sale, că: “Există probleme grave pe care civilizaţia occidentală le-a adus în faţa lumii şi la care nu a răspuns încă. Este vorba de conflictele între individ şi stat, între muncă şi capital, între bărbaţi şi femei, conflicte între goana după bunuri materiale şi viaţa spirituală, între egoismul organizat al naţiunilor şi idealurile mult mai înalte ale umanităţii, între interesele şi frământările urâte ale organizaţiilor şi instinctul natural al omului, care tânjeşte după simplitate, frumuseţe şi plenitudine. Cum ar putea fi rezolvate toate acestea? Încă nu ştim!”.

Iată câteva fragmente din discuţia dintre Einstein si Tagore, aşa cum au fost consemnate în cartea lui D.L. Gosling – “Science and the Indian Tradition: When Einstein Met Tagore”:

Einstein: Crezi în Divinul izolat de lume?

Tagore: Nu există nimic care să nu poată fi cuprins în personalitatea umană infinită şi acest fapt arată că Adevărul Universului este Adevărul uman. Iată o realitate ştiinţifică pentru a susţine acest lucru: materia este alcătuită din protoni şi electroni, cu spaţiu între aceştia, dar ceea ce vedem este solid, compact. În mod similar, umanitatea este compusă din indivizi, dar interconexiunile dintre oameni dau unitatea vie a umanităţii.

Einstein: Există două concepţii diferite despre natura Universului: 1. Lumea ca entitate dependentă de umanitate; 2. Lumea ca realitate independentă de factorul uman.

Tagore: Când Universul nostru este în armonie cu Omul, cunoaştem eternitatea ca Adevăr şi o simtitm ca Frumuseţe.

Einstein: Este o concepţie pur umană despre Univers.

Tagore: Nu putem avea o altfel de concepţie. Lumea aceasta este una umană, iar viziunea ştiinţifică este a unui om ştiinţific. Există un standard de raţiune şi de bucurie care duce la Adevăr, standardul omului veşnic ale cărui experienţe sunt suma experienţelor noastre.

Einstein: Adică este vorba despre o realizare a entităţii umane.

Tagore: Da, o entitate eternă, pe care ajungem să o înţelegem prin emoţiile şi activităţile noastre. “Omul absolut” nu are limitări individuale. Ştiinţa este interesată de ceea ce nu se limitează la individual, este lumea impersonală a Adevărurilor. Religia înţelege aceste Adevăruri şi le leagă de nevoile noastre profunde. Conştiinţa individuală a Adevărului dobândeşte astfel un înţeles universal.

Einstein: Atunci, Adevărul şi Frumuseţea nu sunt independente de om?

Tagore: Nu!

Einstein: Sunt de acord cu această concepţie despre Frumos, dar nu şi despre Adevăr!

Tagore: De ce? Adevărul este realizat de om.

Einstein: Eu nu pot dovedi cât de justă este convingerea mea, dar aceasta este “religia” mea!

Tagore: Frumuseţea se află în idealul de armonie perfectă care defineşte Omul universal. Adevărul înseamnă perfecta înţelegere a Spiritului Universal. Noi, oamenii, îl căutăm prin greşelile şi stângăciile noastre, prin experienţele acumulate, prin conştiinţă. Cum altfel am putea cunoaşte Adevărul?

Einstein: Eu nu pot dovedi ştiinţific că Adevărul trebuie înţeles ca ceva independent de umanitate, dar cred în acest Adevăr. Cred, de exemplu, că Teorema lui Pitagora, în geometrie, este ceva aproape adevărat, independent de voinţa omului. Dacă există o realitate independentă de om, există şi un Adevăr în legătură cu această realitate. Negarea acestei realităţi generează şi o negare a Adevărului.

Tagore: Adevărul, care este conectat la Fiinţa Universală trebuie să fie, în esenţă, uman, altfel ceea ce oamenii cred că este adevărat nu poate fi numit Adevărul; cel puţin nu adevărul care este descris ca fiind cel ştiinţific şi la care se ajunge pe cale logică, adică pe o cale care este umană. Potrivit filosofiei indiene, există Adevărul absolut, care nu poate fi descris prin cuvinte şi la care nu se poate accede prin izolarea gândirii individuale, ci numai prin contopirea cu Fiinţa eternă. Un astfel de Adevăr nu poate aparţine ştiinţei. Natura Adevărului despre care discutăm este o aparenţă, o iluzie […]

Einstein: Problema este dacă Adevărul este independent de conştiinţa noastră!

Tagore: Ceea ce noi numim Adevăr rezultă din armonia raţională între aspectele subiective şi cele obiective (ale realităţii), ambele aparţinând “Omului universal”.

Einstein: Chiar în viaţa de toate zilele ne simţim obligaţi de a atribui o realitate independentă de om obiectelor pe care le folosim. Şi facem acest lucru pentru a lega experienţele mediate de simţurile noastre într-un mod rezonabil. De exemplu, chiar dacă nimeni nu se află în această casă, pictura de pe perete rămâne acolo unde este.

Tagore: Da, pictura rămâne în afara minţii individuale, nu şi în afara spiritului universal. Pictura pe care o percep prin văz este perceptibilă şi de conştiinţa pe care o posed.

Einstein: Dacă nimeni nu ar fi în casă, masa ar exista în continuare, dar, din punctul tău de vedere, asta nu contează, pentru că nu am putea explica semnificaţia prezenţei mesei în absenţa noastră […] Spui că este indispensabil pentru noi ca această realitate să fie independentă în raport cu existenţa noastră, cu experienţa noastră, cu spiritul noastru, chiar dacă nu-i înţelegem semnificaţia.

Tagore: Ştiinţa a demonstrat că masa, ca obiect, este aparenţă şi, deci, ceea ce spiritul uman percepe ca fiind o masă nu ar exista dacă spiritul uman nu ar fi prezent. În acelaşi timp, spui că trebuie să admitem că realitatea fizică ultimă nu este nimic, ci o multitudine de vibraţii separate de forţe electrice, acestea aparţinând, de asemenea, minţii umane. În privinţa Adevărului, există un conflict perpetuu între spiritul universal şi cel individual. Reconcilierea dintre ştiinţă, filosofie, etică este, însă, în curs de desfăşurare. Nu este dificil să ne imaginăm o minte în care lucrurile nu se dasfasoară în spaţiu, ci doar în timp […] Dacă există un Adevăr care nu are de-a face cu simţurile sau cu raţiunea, va rămâne întotdeauna ca şi inexistent, atât timp cât rămânem doar fiinţe umane individuale.

Einstein: Atunci eu nu sunt mai religios decât tine!

Tagore: Religia mea constă în a aduce spiritul uman universal în fiinţa mea individuală! […]

Pentru Einstein şi Tagore, spirite geniale, care, în viaţa personală, au trecut prin experienţe dramatice, dar au rămas oameni liberi, generoşi, pasionaţi de cunoaştere, căutarea adevărului, a frumosului, a binelui reprezintă, de fapt, unul şi acelaşi demers, indiferent de căile care conduc spre aceste repere ale existenţei umane. Ambii au pledat pentru încurajarea creativităţii umane, prin educaţie, prin gândire, condamnând orice tentativă de a transforma fiinţă umană într-un mecanism repetitiv şi depersonalizat.

Einstein şi Tagore, aparţinând unor lumi atât de diferite, provenind din familii care au moştenit convingeri religioase atât de diferite au înţeles deopotrivă că dogmele, instituţiile religioase nu au făcut altceva decât să îndepărteze omul de esenţa sa spirituală. În mod similar, ştiinţa trebuie să caute permanent cauzele fenomenelor şi să aibă puterea de a schimba vechile convingeri când acestea se dovedesc a fi false.

La nivel individual, spun cei doi la unison, când înţelegem legile naturale, devenim mai puternici, când recunoaştem valorile, în natura noastră morală, devenim liberi, când dobândim armonie în interioritatea noastră, avem acces la armonia universală, înţelegem că Frumuseţea este Adevăr, iar Adevărul este Frumuseţe.

Discuţia dintre Einstein şi Tagore aduce în atenţie şi multe alte aspecte, exprimate cu argumente specifice fiecăreia dintre cele două personalităţi. Se pot accepta sau nu astfel de puncte de vedere, dar, dincolo de convingerile personale, acestea reprezintă un îndemn indirect la meditaţie asupra lucrurilor care dau sens existenţei, asupra valorilor pe care societatea umană actuală le promovează şi să încercăm să înţelegem spre ce se îndreaptă lumea în care trăim.