Elefantul şi călăreţul din mintea noastră – cele două “viteze” ale gândirii. Cine “conduce”?

Elefantul şi călăreţul reprezintă o imagine emblematică pentru felul în care funcţionează mintea noastră, o metaforă imaginată de psihologul american Jonathan Haidt şi care a devenit deja consacrată pentru a descrie cele două “viteze” ale gândirii, cele două “forţe”, adesea contradictorii, ale capacităţii umane de a înţelege, de a judeca, de a acţiona.

În cartea “Ipoteza fericirii. Armonia dintre ştiinţa modernă şi vechea înţelepciune” (“The Happiness Hypothesis: Finding Modern Truth în Ancient Wisdom”), publicată în 2006 şi tradusă şi în româneşte, Jonathan Haidt prezintă, încă de la început, un adevăr cunoscut şi acceptat în lumea ştiinţifică, acela că mecanismele creierului nostru se bazează, pe de o parte, pe latura instinctuală, emoţională, care simte durere, plăcere, compasiune etc. (“elefantul”), şi, pe de alta, pe latura raţională, reflexivă, care analizează, deliberează, priveşte spre viitor (“călăreţul”).

Cocoţat pe spinarea “elefantului”, “călărețul” ține frâiele și pare a fi liderul. Cine conduce, de fapt? Putem să presupunem despre controlul călărețului că este precar, deoarece călărețul este foarte mic in raport cu elefantul si, de fiecare dată când “elefantul” de câteva tone și “călărețul” nu sunt de acord în ce direcție să se îndrepte, este de aşteptat că cel care va pierde este călărețul, neavând altă soluţie decât să se supună.

Probabil că mulţi dintre noi suntem familiarizaţi cu diverse situaţii de viaţă, în care am tergiversat luarea unei decizii şi ne-a părut rău ulterior sau am regretat ceva spus la supărare ori am abandonat o preocupare – să facem sport, să învăţăm o limbă străină, să ne implinim un vis etc. – sau ne-am trezit dimineaţa mult mai târziu decât am fi vrut, în pofida alarmei fixate la o anumită oră sau nu am putut evita cumpărăturile compulsive s.a.m.d. În toate cazurile, fără să conştientizăm acest lucru, “elefantul şi călăreţul” s-au confruntat, iar “elefantul” a triumfat.

Elefantul şi călăreţul – două “viteze” şi o confruntare continuă, cu efecte pozitive şi negative de ambele părţi

Aşadar, “elefantul şi călăreţul” fac parte, inevitabil, din mintea noastră şi sunt, într-un fel, într-o competiţie continuă, existând multe situaţii în care o parte nu poate face ceea ce îşi doreşte cealaltă. “Elefantul” reprezintă toate procesele automate, instinctuale, iar “călăreţul”, pe cele controlate şi conştiente.

“Elefantul”, partea noastră emoţională şi instinctuală, este leneş, capricios, căutând adesea o recompensă pe termen scurt. Când eforturile noastre de schimbare, de pildă, eșuează, de obicei este vina “elefantului”, deoarece tipurile de schimbări pe care le dorim implică, de regulă, sacrificii pe termen scurt, pentru recompense pe termen lung. “Foamea” elefantului de satisfacţie instantanee este opusul voinţei călărețului, care are capacitatea de a gândi pe termen lung, de a planifica, de a gândi dincolo de prezent.

“Elefantul” are însă și puncte forte remarcabile, aşa cum “călărețul” are slăbiciuni paralizante. “Elefantul” nu este întotdeauna “bad boy”. El este responsabil, în mare măsură, pentru dragoste, compasiune, simpatie, loialitate, pentru instinctul aprig de a-i apăra pe cei dragi, pentru orgoliul, în sensul bun al cuvântului, de a te apăra, cand realitatea este neconvenabilă si nedreaptă.

Apoi, fără “elefant”, fără energia acestuia, nu ar fi posibilă înaintarea către un scop (fie “înalt”, fie derizoriu), în contrapondere cu tentaţia “călăreţului” de a supra-analiza totul, de a pune în cumpănă soluţii, decizii, de a planifica viitorul etc. De aceea, “elefantul şi călăreţul”, adică subconştientul şi conştientul trebuie să formeze echipă. Un “elefant” reticent şi un “călăreţ” prea analitic nu schimbă nimic in bine.

Reprezentări similare metaforei “elefantul şi călăreţul”

Această dualitate a fiinţei noastre a fost sesizată şi conceptualizată în diverse feluri, din cele mai vechi timpuri. Dacă pentru psihologul modern Jonathan Haidt, metafora “elefantul şi călăreţul” fixează o astfel de realitate, în antichitate, Platon, de pildă, pentru a exprima viziunea sa despre esenţa umană (despre suflet), a apelat la “alegoria carului” – un car tras de doi cai înaripaţi.

În viziunea filosofului grec, “conducătorul de car” al sufletului uman trebuie să strunească doi cai – unul dintre cai este de rasă nobilă şi docil, dar celălalt este opus ca rasă și caracter. Prin urmare, conducerea carului este dificilă și extrem de solicitantă.

“Carul” simbolizează intelectul, rațiunea sau, în concepţia lui Platon, sufletul care trebuie să conducă spre adevăr. Unul dintre cai reprezintă dimensiunea rațională, morală sau partea pozitivă a “naturii pasionale”, în timp ce celălalt cal reprezintă pornirile iraționale, poftele sau natura concupiscentă a sufletului. Conducătorului de car îi revine misiunea să strunească cei doi “cai”, pentru a nu trage în direcţii diferite, ci pentru a merge către “iluminare”.

Sigmund Freud – metafora “aisbergului”

Sigmund Freud, “părintele” psihanalizei, descria psihicul uman apelând şi el la o metaforă – aceea a “aisbergului”, format din trei “instanțe” suprapuse – Sinele, Eul şi Supra-Eul. Sinele, înnăscut şi corespunzând inconştientului, ar reprezenta partea cea mai de jos a “aisbergului”, sediul instinctelor și impulsurilor iraționale (plăcerea, iubirea,sexualitatea, agresivitatea, negarea, anxietatea) care furnizează energia necesară pentru a mobiliza comportamentul în direcția satisfacerii acestora, un fel de corespondent al “elefantului”.

Eul, situat între Sine şi Supra-Eu, corespunde conştientului şi conţine toate funcţiile psihice (gândirea, controlul, planificarea, toleranţa, memoria). Eul controlează impulsurile, dorințele Sinelui, care pot pătrunde în conștient. Tot Eul alege momentul și modul în care vor fi satisfăcute, astfel încât să fie acceptabile in societate. Mai simplu, Eul este raţiunea (“călăreţul”) şi inseamnă ansamblul caracteristicilor, calităților și defectelor, limitelor, valorilor prin care o persoană îşi defineşte identitatea.

Supra-Eul sau subconştientul, în concepţia lui Freud, se situează intre Sine şi inconştient (între “elefant” şi “călăreţ”) şi reprezintă normele morale, sociale, imprimate în psihicul fiecăruia, cenzurând Eul şi Sinele.

Daniel Kahneman – “Gândire lentă, gândire rapidă”

Daniel Kahneman, psiholog, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, în 2002, într-o carte celebră, intitulată “Thinking, Fast and Slow” (tradusă în româneste cu titlul “Gândire lentă, gândire rapidă”) explică şi el tainele şi “vitezele” minţii umane, identificând un “sistem” rapid (instinctiv, emoţional, intuitiv) şi unul lent, raţional, deliberativ. Ca şi în reprezentarea “elefantul şi călăreţul”, şi în teoria lui Kahneman, se subliniază forţa “elefantului” (a sistemului emoţional), care poate fi, adesea, sursa biasurilor cognitive, a aversiunii faţă de eşec, a greşelilor în proiectarea viitorului.

Pe de altă parte, susţine Kahneman, excesul de raţiune (al “călăreţului”) generează tendința oamenilor de a înlocui situaţiile dificile cu unele accesibile sau de a supraestima beneficiile și de a subestima pierderile, tentația de încredere excesivă în ceea ce mintea crede că ştie, de a amâna luarea deciziilor, de a se ancora în informaţii nerelevante, de a deveni victime ale prejudecăţilor, de a crede că un eveniment viitor va fi similar cu un eveniment trecut etc.

Elefantul şi călăreţul – coabitare imposibilă?

Cele două părţi ale minţii noastre – instinctul şi raţiunea (elefantul şi călăreţul) – sunt, aşadar, în multe împrejurări, într-o competiţie şi reflectă, de fapt, structura creierului uman – părțile mai vechi, cum ar fi creierul reptilian (trunchiul cerebral), apoi, sistemul limbic, care controlează instinctele primare, precum foamea, sexualitatea etc., în timp ce zonele mai noi, cum ar fi neocortexul, sunt responsabile de rațiune. Cu aceste noi zone le putem controla pe cele mai vechi, dar nu întotdeauna.

Cheia echilibrului ar fi ca elefantul şi călăreţul să lucreze împreună, deoarece fiecare are puncte forte care compensează slăbiciunile celuilalt. Călărețul asigură planificarea și viziunea pe termen lung, iar elefantul acționează. Rolul călărețului este de a da o direcție care să-l motiveze pe elefant să acționeze.

Un rol important, în acest sens, îl are motivaţia interioară, un mecanism esenţial şi complex, care face diferenţa între un comportament inerţial şi unul în care potenţialul fiecăruia este valorificat la maximum, într-un mod creativ şi îndrăzneţ. Motivaţia interioară este cea care poate să exploateze energia “elefantului” într-un mod benefic, anulând anxietăţile, conferind putere în depăşirea dificultăţilor şi temperând nevoia de recompensă imediată.

Asumarea rolului de “călăreţ”

Dacă am încerca să ne imaginăm un elefant pe umerii unui om, trebuie să recunoaştem că o astfel de reprezentare pare imposibilă, absurdă. Prin urmare, singura cale de urmat, când este vorba de viaţa noastră, este asumarea rolului de “călăreţ”, care ştie că nu poate urni un elefant de câteva tone nici cu gândul, dar care poate fi strateg, vizionar, orientat spre rezolvarea problemelor, capabil de sacrificii pentru un viitor profitabil, fără a cădea în capcana supra-analizei, a contemplaţiei nesfârşite, a ambiguităţii, a non-actiunii şi care ştie să-i “vorbească” elefantului şi să-i ofere garanţii şi recompense, pentru a-l stăpâni.

Ar fi o iluzie dacă, în orgoliul lui, “călăreţul” (sistemul raţional), al cărui rol, în istoria evoluţiei umane, a apărut mult mai târziu, ar crede că poate controla în totalitate “elefantul”. Este nevoie de un “parteneriat” între cei doi, de coordonarea “vitezelor” de reacţie, de canalizarea energiei spre lucrurile şi deciziile posibile, corecte, controlabile, în acord cu natura noastră, cu dorinţele “elefantului” şi cu aspiraţiile care ne jalonează existenţa.