Epidemia de râs din Tanzania a rămas, până astăzi, unul dintre cele mai ciudate fenomene de isterie în masă, pentru care specialiştii nu au găsit încă o explicaţie pertinentă. Totul a început într-o şcoală de fete din Kashasha, Tanzania, din estul Africii, la data de 30 ianuarie 1962.
Despre această întâmplare s-a scris câte ceva în presa vremii, dar subiectul s-a stins destul de repede din cauza reticenţei martorilor, care se temeau să nu fie acuzaţi de “vrăjitorie”, condamnabilă social în Tanganika, asa cum se numea la vremea aceea, ţara care îşi dobândise independenţa faţă de Marea Britanie.
Mai târziu, în 2011, un profesor de sociologie, de la Universitatea Colorado, Peter McGraw, şi un jurnalist american, Joël Warner, au pornit pe urmele acestei stranii întâmplări, pe care localnicii, în limba lor – swahili – o numesc “enwara yokusheda” („boala râsului”) sau „akajanja” („nebunie”), care s-a manifestat pe teritorii mai largi decât s-a crezut iniţial, şi au adunat date pe care le-au pus la dispoziţia unor medici psihiatri.
Epidemia de râs – cum s-a manifestat isteria colectivă?
Epidemia de râs a pornit de la trei adolescente dintr-un pension (unde elevii erau găzduiți în perioada școlarizării) din Kashasha şi s-a răspândit rapid în restul şcolii, afectând în jur de 95 de elevi, din cei 159, toţi cu vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani.
Simptomele – crize de râs şi plâns, agitaţie, imposibilitate de concentrare, gesturi violente în timpul încercărilor de reținere – au durat luni de zile, în reprize care ţineau de la câteva ore până la 16 zile, la unele persoane. Profesorii nu au fost afectaţi, dar şcoala s-a închis după aproximativ două luni, în martie 1962.
Elevii s-au întors acasă, dar epidemia de râs s-a răspândit în tot satul Nshamba, localitatea natală a mai multor fete afectate. Peste 200 de oameni, timp de două luni, nu s-au putut opri din râs. Scoala din Kashasha a fost redeschisă în mai 1962, dar a fost inchisă din nou, la sfârşitul lui iunie, din acelaşi motiv.
Mai mult, epidemia de râs s-a extins şi în alte şcoli, închise şi acestea, precum şi în mai multe oraşe din Tanzania, dar şi din Uganda, ţară vecină cu Tanzania. Au fost contaminate în jur de 30 000 de persoane, pe o perioadă cuprinsă între şase şi optsprezece luni, destabilizând comunităţi întregi.
Supoziţii referitoare la epidemia de râs
La aproximativ un an de la declanşarea epidemiei de râs, când fenomenul era departe de a fi controlat, doi medici locali au publicat într-o revistă de specialitate – “Central African Medical Journal” – un articol în care au descris manifestările acestei ciudate isterii în masă.
În privinţa cauzelor, nu au putut ajunge la o concluzie, neexistând suficiente argumente nici pentru pista infecţioasă (s-au făcut analize de sânge, puncţii lombare), pe care au încercat să meargă, nici pentru cea legată de o posibilă intoxicaţie alimentară. În aceste condiţii, singura ipoteză a fost că ar putea fi vorba de exprimarea particulară a unui disconfort sau de stres.
Cazuri de hilaritate colectivă s-au mai înregistrat în Africa, între 1960 si 1970, în perioada de înlăturare a regimului colonial britanic. Robert Bartholomew, specialist în sociologie medicală şi în domenii psihogene de masă, precum isteria colectivă, manifestările de panică, a pus epidemia de râs din Tanzania pe seama stresului legat de decalajul emoţional trăit de copiii proveniţi din medii hipertraditionale, obişnuiţi să stea în aer liber, confruntaţi cu o educaţie total diferită, la şcoală, în spaţii mici, înăbuşitoare, cu reguli stricte. Problema este însă că epidemia de râs nu s-a manifestat numai în rândul copiilor, ci şi al adulţilor.
Râsul şi neuronii oglindă
O altă explicaţie, recentă, vine din partea psihologului german Leonhard Schilbach, de la Universitatea din Köln, care interpretează epidemia de râs ca efect al neuronilor oglindă, sursa empatiei, cei care ne dau capacitatea de a imita, de a învăţa comportamente sociale complexe. Aceşti neuroni oglindă se activează când facem o anumită acţiune, dar şi când privim pe altcineva făcând acelaşi lucru, ca şi cum ar realiza o simulare a ceea ce se vede.
De exemplu, spune Leonhard Schilbach, o persoană care începe să râdă provoacă celorlalţi, care o observă, o activitate a neuronilor responsabili cu contracţia muşchilor zigomatici (implicaţi în râs), chiar şi atunci când persoana care priveşte nu râde. Ar exista astfel un fel de preactivare a activităţii neurologice legate de râs, printr-o simplă observare. Fiinţa umană ar fi, într-un fel, “precablată” pentru râs, mai ales într-un context social/ comunitar.
De la epidemia de râs la isteriile colective – un reflex al vremurilor?
Robert Bartholomew, sociologul medical american, care a venit cu explicaţia că stresul a dus la epidemia de râs din Tanzania, a lansat, în 2016, un avertisment referitor la faptul că, pe măsură ce înaintăm în secolul al XXI-lea, isteriile colective, epidemice, vor arăta tot mai clar că acestea sunt un reflex al vremurilor pe care le trăim.
Probabil că secolul XXI nu ne va aduce o altă epidemie de râs, spune Robert Bartholomew, dar epidemii de frică, de panică, da, sau cine ştie ce alte forme de isterii, generate de schimbări ce nu pot fi încă anticipate. Nu trebuie ignorat, susţine acesta, rolul Internetului de a acţiona ca “o cameră de ecou”, pentru răspândirea, de pildă, a indignării morale, din cauze diverse, sau a altor sugestii în masă.
Bolile psihogene în masă vor deveni tot mai frecvente, spune şi profesorul Robert W. Baloh, neurolog la Centrul Medical UCLA, care, împreună cu Robert Bartholomew, a publicat şi o carte devenită celebră, despre “Sindromul Havana”, referitoare la situaţia în care, în 2016 – 2017, în jur de 40 de oficiali americani şi canadieni din Havana, Cuba, împreună cu famiile lor, ar fi fost supuşi unor “atacuri acustice”, acuzând greaţă, migrene, pierderi de auz.
Raportul oficial al SUA asupra acestei situaţii a relevat că simptomele semnalate ar fi specifice “efectelor expunerii la o sursă direcţionată de energie de radiofrecvenţă propulsată”. Robert Bartholomew crede că boala psihogenă în masă indusă de stres este cea mai probabilă cauză,
Râsul ca normalitate
Râsul este o caracteristică înnăscută a fiinţei umane, dar depinde, în mare măsură, de inteligenţa noastră socială şi de memorie. În mod normal, este expresia emoţiilor pozitive, a partajării acestor emoţii cu ceilalţi, este semnul empatiei, un fel instinctiv de a ne proteja sănătatea fizică şi psihică. Este, în acelaşi timp, un element important în funcţionarea relaţiilor dintre oameni şi a societăţii.
Ca reacţie spontană, râsul este vesel, relaxant, creează bună dispoziţie, optimism, încredere. Există şi ceea ce specialiştii numesc “râs sardonic”, adică râsul forţat, dispreţuitor, jignitor, uneori convulsiv, patologic.
Oamenii de ştiinţă au identificat, prin studiile lor, 19 tipuri diferite de râs şi, dintre toate acestea, spun ei, doar unul este autentic, spontan, celelalte fiind moduri de adaptare la mediul social (de exemplu, râsul ca gest de politeţe, râsul ca formă de mascare a unei stări etc.).
Râsul îmbunătăţeşte funcţia vaselor de sânge, protejează inima, stimulează secreţia de endorfine, cu rol în starea de bine, contracarează stresul şi accesele de furie, arde calorii, relaxează muşchii, reglează tensiunea arterială. Un minut de râs echivalează cu zece minute de alergare.
Ştiinţa care studiază mecanismele şi efectele râsului se numeşte gelotologie (din grecescul “gelos” – “a râde”). Există şi Ziua mondială a râsului, sărbătorită în prima duminică din luna mai a fiecărui an. Cel care a avut iniţiativa, în 1995, de a proclama o astfel de zi este un doctor indian, Madan Kataria, care a făcut o serie de studii prin care a demonstrat beneficiile râsului – creşterea capacităţii de concentrare, a încrederii în sine, a imunităţii, favorizarea respiraţiei (inspiraţie mai profundă, expiraţie mai lungă), implicit o mai bună oxigenare a ţesuturilor din corp etc.
