Episcopia Ortodoxă Română din Oradea

Episcopia Oradiei și Bihorului este o episcopie în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, cu sediul episcopal în municipiul Oradea. A fost înființată în 1921, ca episcopie subordonată a Mitropoliei Ardealului. Din 2007, episcop al Episcopiei Oradiei și Bihorului este Sofronie Drincec. Catedrala Episcopiei Oradiei și Bihorului este Biserica cu Lună.

Credincioșii ortodocși din Bihor și Sǎlaj au aparținut jurisdicțional de episcopii sârbi din Banat și Arad pânǎ în secolul al XV-lea, inclusiv. În secolele XVI-XVII, au aparținut, periodic, de mitropoliții Ardealului, de la Alba-Iulia sau de episcopii de la Vad.

Unii istorici considerǎ cǎ episcopia catolicǎ de la Biharia de regele maghiar Ștefan (997-1083), mutatǎ ulterior la Oradea, de cǎtre regele Ladislau I (1077-1095), ar fi fost înființatǎ „în locul unei episcopii ortodoxe, din cadrul formațiunii politice conduse de Menumorut”.

Începuturile istorice ale Episcopiei Ortodoxe a Oradei se pierd în negura vremurilor. Pe meleagurile transilvane vestice, creştinismul a pătruns încă de la începuturile sale, iar acest spaţiu aureolat de pronia divină s-a aflat dintru început sub jurisdicţia unor horepiscopi veniţi din centrele bisericeşti sud-dunărene.

Primele mărturii documentare despre existenţa unui episcop şi a unei „organizări” bisericeşti în zona Crişanei sunt relatările cronicarului Anonymus, notarul regelui Bela. Din descrierile acestuia, deducem faptul că în secolele IX-X, în cetatea Bihariei, unde îşi avea reşedinţa voievodatul lui Menumorut, exista şi o organizare bisericească de sorginte bizantină, care însă începând cu secolului al XI-lea, odată cu cucerirea cetăţii Bihariei de către unguri, este desfiinţată şi înlocuită cu o episcopie latină.

Cel dintâi episcop ortodox cunoscut cu numele este pomenit în documentele vremii în contextul politico-social creat în urma desfiinţării Paşalâcului turcesc de la Oradea de către trupele habsburgice (1692), când se pomeneşte despre faptul că în Oradea, reprezentanţii coroanei habsburgice nu au aflat niciun episcop catolic, ci doar unul „schismatic” (ortodox).

Este vorba despre episcopul Efrem Baninin, care îşi avea reşedinţa la Oradea-Velenţa, acolo unde se afla şi o biserică ortodoxă, dealtfel, străvechea catedrală episcopală până în anul 1920, care există şi azi. Diploma leopoldină din 4 martie 1695, confirma între alţi 7 episcopi şi pe episcopul Efrem al Oradiei.

Următorul episcop ortodox amintit în documente este Petru Hristofor, care a venit la Oradea în anul 1708 cu scrisori de recomandare din partea episcopului Antim Ivireanul. În perioada 1708-1712, acesta a desfăşurat o activitate de decalvinizare şi decatolicizare a parohiilor din zona Beiuşului care au avut de suferit cel mai mult de pe urma campaniilor prozelitiste.

Odată cu plecarea lui Petru Hristofor, Eparhia Oradiei nu a mai avut episcop propriu timp de mai bine de două veacuri (până în anul 1920), ajungând sub oblăduirea episcopilor sârbi, iar mai târziu români, ai Aradului.

Trebuie precizat faptul că Episcopia Oradiei nu s-a desfiinţat prin vreun rescript imperial şi nici nu a fost anexată ca teritoriu la Eparhia Aradului, ci a rămas pe mai departe ca episcopie cu scaun vacant a cărui locotenenţă era asigurată de către episcopii de la Arad şi care era condusă din punct de vedere administrativ de un Consistoriu (Consiliu) eparhial.

Episcopii de la Arad oficiau hirotoniile şi sfinţirea bisericilor, a antimiselor şi se îngrijeau de procurarea Sfântului Mir, dar în privinţa problemelor administrative ei erau reprezentaţi de către un vicar (namestnic), mai apoi acesta era arhimandrit şi mai târziu protopop, care era implicit şi preşedintele Consistoriului şi locuia la reşedinţa de la Oradea-Velenţa.

Până la anul 1920, ierarhii sârbi şi mai apoi români ai Aradului, care au arhipăstorit şi pe credincioşii bihoreni, au contribuit în mod esenţial la dezvoltarea bisericească a românilor de aici şi, totodată, prin strădaniile lor, au îngreunat acţiunile prozelitiste de catolicizare şi unioniste.

Începând cu a doua jumătate a veacului al XIX-lea, contextul general bisericesc şi politic, care va duce la realizarea unirii celor două Principate (1859), precum şi la obţinerea autocefaliei bisericeşti naţionale (1885), susţinute de amplele demersuri ale Mitropolitului Andrei Şaguna de a recupera autonomia bisericească a Mitropoliei Transilvaniei şi Ungariei, petrecută la 30 iunie 1868, a pregătit calea pentru refacerea statutului de odinioară al Episcopiei Oradiei.

În perioada 1880-1892, la cârma Consistoriului din Oradea se afla Ierotei Beleş, fost preot la Arad şi profesor la Institutul Teologic de acolo. Vocaţia sa de dascăl îi va marca profund activitatea de preşedinte al Consistoriului. Preocuparea sa esenţială a fost culturalizarea preoţimii şi „luminarea” credincioşilor, stăruind mereu pe lângă preoţi şi pe lângă învăţători să înfiinţeze biblioteci, societăţi de lectură şi coruri poporale în satele Bihorului.

Pe lângă aceste preocupări nu a ignorat nici dorinţa de veacuri a românilor ortodocşi bihoreni de a reactiva vechea episcopie. La iniţiativele repetate ale Consistoriului, precum şi ale forurilor bisericeşti locale, Congresul bisericesc de la Sibiu întrunit în şedinţele din anii 1881, 1886, 1888, 1891 şi Sinoadele eparhiale de la Arad din 1880, 1881, 1888, 1894 au pus în discuţie, de fiecare dată, chestiunea reînfiinţării Episcopiei Oradiei.

Demersurile au continuat şi în timpul următorului preşedinte consistorial, Iosif Goldiş (1892-1899). În memoriul din 28 august 1894, adresat Consistoriului mitropolitan se sublinia „dreptul istoric şi interesele culturale şi vitale ale bisericii greco-ortodoxe române în Oradea-mare de a reînfiinţa vechea episcopie ”Propunerile Consistoriului mitropolitan, înaintate Congresului Naţional Bisericesc de la Sibiu, au făcut obiectul unor dezbateri ample în şedinţa din 18 octombrie 1900, care, în urma sufragiilor, a decis înfiinţarea a trei eparhii noi, între care şi Episcopia Oradiei, stabilind şi schema administrativă a acestora, precum şi fondurile bugetare.

În anul 1909, printr-un ordin al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii din Budapesta s-a dispus ca pe viitor catehizarea elevilor din clasele superioare ale gimnaziilor de stat să se facă în limba maghiară. În consecinţă, Vasile Mangra a trimis un ordin-circular către toţi cateheţii, interzicându-le să facă educaţia religioasă a acestor elevi în limba maghiară, ci numai în limba română.

În anul 1911, a înaintat un memoriu către ministrul Culturii şi Instrucţiunii, contele Zichy Janos, împotriva abuzurilor organelor locale de stat faţă de şcolile româneşti din Bihor, care au fost închise.

Se pare că protestele sale au găsit ecou, astfel că Ministerul a revenit asupra deciziilor sale şi a repus şcolile româneşti din Bihor în drepturile lor. Deşi controversat în istoriografia românească, Vasile Mangra a militat foarte mult pentru drepturile politice şi bisericeşti ale credincioşilor ortodocşi români din Transilvania.

Cu toate acestea, unificarea naţională de la 1 decembrie 1918 a pregătit şi calea unificării Bisericii Ortodoxe Române şi totodată a deschis calea pentru reînfiinţarea Episcopiei Oradiei. La 23 aprilie 1919, Sinodul episcopesc al Mitropoliei Ardealului alcătuit din cei doi ierarhi: Ioan Papp de la Arad – pe atunci şi locţiitor de mitropolit – şi Miron Cristea de la Caransebeş, a hotărât să intre în Sfântul Sinod de la Bucureşti, urmând ca Biserica Ortodoxă Română din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş să se considere parte integrantă a Bisericii – mame din România întregită.

Odată cu unificarea bisericească naţională şi cu realizarea Unirii politice a Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova, şi mai exact, odată cu eliberarea ultimului petic de pământ românesc, consfinţit prin intrarea Armatei române, conduse de generalul Traian Moşoiu, în Oradea (20 aprilie 1919), contextul devine favorabil pentru a ducela bun sfârşit şi idealul bisericesc al credincioşilor ortodocşi bihoreni: restatornicirea Episcopiei Oradiei.

Episcopia a fost, de asemenea, un actor activ în dialogul interconfesional și intercultural, promovând pacea și înțelegerea între diferitele grupuri religioase din Oradea și din jur. Acest angajament față de coeziune socială și toleranță reflectă valorile fundamentale ale creștinismului ortodox.