Călătoria, că alegem să o facem singuri sau însoțiți, e întotdeauna un câștig. E ieșirea dintr-o zonă de confort, descoperire și asumare a necunoscutului și un drum către oameni și către sine. E modul prin care frumusețile vieții ne-ating și ne fac mai buni, mai senini, mai atenți.
Micile escapade turistice cu prietenii sunt bijuterii din acelea prețioase ale vieții pe care le păstrăm cu grijă în cutia cu amintiri. Sunt momentele de viață pe care le trăim împreună, punând pietre la construcțiile prieteniei, îmbogățindu-ne. E o binecuvântare să ai aproape oameni cu care să împărtășești pasiuni, cu care să trăiești pe aceeași lungime de undă locuri și întâmplări, cu care să ai, măcar o perioadă de timp, măcar o bucată din drumul vieții, pașii sincronizați. Iar călătoriile într-un grup de fete au chiar o savoare și mai aparte. Intimitatea dintre prietene, dorințele, așteptările, temerile, discuțiile picante de la miez de noapte, bucuriile și tristețile, toate se trăiesc altfel, într-un mod special, pe alocuri dramatic, pe alocuri fantezist, dar intim și plăcut.
O astfel de excursie a fost și cea în care noi, trei dintr-un grup de patru fete, am urcat în avionul de low cost și-am plecat spre Italia, cu oprire la Milano, la concertul băieților de la Hurts și-apoi, via tren, spre Torino. Zile pline, abundente în trăiri contradictorii, așa ca și vremea, ba dându-ne bătaie de cap ploaia rece, ba înseninându-ne cerul eliberat de nori. Toate, luate ca un întreg, au fost lecții simple pe care viața ni le-a servit, mai învățându-ne una alta, mai potrivindu-ne ritmul una după cealaltă, mai războindu-ne cu noi înșine. Așa cum e și firesc, orice călătorie, mai departe sau mai aproape, e un prilej de drum către tine însuți. Și către cei de lângă tine.
Am găsit Torino, în prima zi, foarte mohorât. Un oraș plouat, acoperit de-o pătură de nori prea joși, prea cenușii și prea grei, prea supărați pe lume, vărsând asupra pământului o ploaie rece, deasă, mocănească. Și totuși, în euforia călătoriei, noi am pornit la pas, acompaniate de umbrele, să descoperim orașul piemontez la final de lună martie, în 2013.
Ne-a fost de ajutor faptul că regiunea centrală a orașului este formată din clădiri construite cu galerii care le mărginesc și poți să parcurgi o distanță considerabilă din piața centrală și zona de promenadă din Torino prin aceste galerii deschise, dar acoperite. Desigur, după câteva ore bune de jonglat printre stropi de ploaie și adieri reci de vânt, tot ne-am simțit înfrigurate și-am ajuns seara la hotel îmbibate de ploaie. Dar mulțumite, cu-n drag de-a fi împreună și cu o mare satisfacție de-a gusta o lasagna și-un tiramisu absolut delicioase, gătite în casă de către prieteni români stabiliți în Torino care ne-au primit cu acea ospitalitate generoasă care te face să te simți mândru de originea ta.
Nu agreez prea mult ploaia – desigur, ploile de vară au un farmec inedit, sau ploile care alină sufletele apăsate, au și ele un sens, dar ploaia rece și densă, când sunt kilometri mulți înaintea pașilor tăi, nu-i chiar o variantă încurajatoare și care să-ți dea entuziasm. Însă, Torino, chiar așa cenușiu cum era în prima noastră zi acolo, mi-a plăcut. Mi s-a părut elegant, vechi, dar totuși foarte actual, mi s-a părut sobru, încărcat de istorie la fiecare pas, cu exact acel aer care-mi pare mie fermecător la Italia. Romantic și boem.
Piazza Castello, Palazzo Madama, care are încă părți de construcție care datează din epoca romană, catedrala Sf. Ioan Botezătorul unde se găsește Giulgiul din Torino, Palazzo Reale, Mole Antonelliana, turnul-simbol al orașului care azi e Muzeu al Cinematografiei, celebra clădire care se zice c-ar semnifica degetul sfidător al lui Mussolini, Via Garibaldi înțesată de magazine și cafenele, Piazza San Carlo cu bisericile gemene (San Carlo și Santa Cristina), Parco del Valentino cu castelul Borgo Medievale, biserica Gran Madre care seamănă extrem de mult cu Pantheonul din Roma, toate le-am văzut în ziua în care ploaia n-a încetat deloc.
Torino e străbătut, de la sud la nord, de râul Pad – Po, în italiană – care separă partea deluroasă a orașului de partea de câmpie torineză. Farmecul aparte al orașului îl reprezintă, însă, Alpii. E străjuit la vest și la nord de Alpi iar la sud se află colinele Monferrato. Apropierea crestelor înzăpezite îi oferă orașului un aer de poveste, în mod special atunci când cerul e senin și luminozitatea bună și Alpii par să vegheze și să protejeze orașul.
În a doua noastră zi la Torino, orașul parcă și-a schimbat ținuta în haine de sărbătoare. Soare călduț de primăvară, cer senin și voie bună. Am pornit, tot la pas, spre una dintre colinele orașului iar de acolo, de sus, de pe Monte dei Cappuccini, Torino oferă o priveliște care te umple de uimire și admirație. Combinația aceea de vechi cu nou, clădirile impozante, râul marcat de maluri construite ca niște fortărețe care acum adăpostesc taverne, toate astea încadrate de uriașii Alpi albi care-și pierd culmile printre nori, la propriu, fac din Torino un loc aparte care merită vizitat. Măcar pentru plăcerea de-a privi de-acolo, de sus, de-a realiza cât de fantastică poate să fie combinația între natură și ceea ce omul a construit. Tot acolo, pe colină, se găsește și o biserică extrem de cochetă, Basilica Santa Maria del Monte, veche de peste 400 de ani, care mi-a plăcut tare mult. Micuță, cochetă, primitoare.
Torino înseamnă multă istorie italiană extrem de condensată în evenimente, înseamnă industrie – imensa fabrică Fiat (Fabrica Italiană de Automobile Torino) e cea care asigură locuri de muncă pentru mare parte din locuitori, înseamnă natură splendidă – pe lângă Alpii care-ți fură privirile, Torino are niște parcuri superbe pe unde merită să-ți pierzi pașii, înseamnă spiritualitate și aer religios regăsit la tot pasul – ceea ce predomină în toată Italia, de altfel, înseamnă Capitală Mondială a cărții în 2006, înseamnă ciocolată – Gianduia se numește specialitatea locală și e un fenomenal amestec de lapte caramelizat, cacao, și alune, și înghețată dumnezeiesc de bună, înseamnă Jocurile Olimpice de iarnă din 2006, înseamnă celebra echipă de fotbal, Juventus Torino. Și încă multe altele pe care, noi, în timpul scurt petrecut acolo, n-am reușit să le vedem, descoperim, trăim.
(fotografii – Diana Cherecheș, Loredana Ionescu)
