Etnogeneza romanilor reprezinta un eveniment istoric, fundamental in istoria noastra nationala, intrucat arata cum s-a format purtatorul si creatorul civilizatiei noastre. Etnogeneza inseamna formarea unui popor, iar in cazul romanilor formarea a avut loc in urma romanizarii geto-dacilor intre secolele I-III dupa Hristos si in urma migratiei slavilor.
Daca despre etnogeneza altor popoare, inclusiv romanice, nu au fost dezbateri sau controverse istorice, etnogeneza romanilor a fost pana in zilele noastre un subiect dezbatut mai ales politic.
O prima etapa a etnogenezei este romanizarea care reprezinta un proces istoric, complex, indelungat prin care civilizatia romana patrunde in toate domenile vietii, incat duce la inlocuirea limbii autohtone cu cea latina. Procesul de romanizare a avut loc in 3 etape: etapa contactelor preliminare, etapa romanizarii oficiale, Dacia este proclamata provincie romana cu capital la Ulpia Traiana Augusta Sarmisegetuza Dacica. Romanizarea are loc nu numai in Dacia, ci si in Moesia care cuprindea si Dobrogea cucerita de romani in anul 46 d. Hr, etapa romanizarii in afara autoritatii imperiale.
Conditii pentru exercitarea romanizarii:
– existenta unui spatiu destul de intins care sa fie inclus in Imperiul Roman pentru cel putin 3 generatii, existenta unei populatii destul de numeroase asupra careia sa se poata exercita romanizarea si existenta unui nivel de civilizatie destul de avansat la populatia cucerita care sa permita receptarea culturii romane.
Etnogeneza romanilor: factori esentiali.
Factorii esentiali ai romanizarii sunt administratia si armata. Administratia a reorganizat zona romana de mai multe ori: in 106 Traian Ulpia Traiana Augusta Sarmisegetuza Dacica; in 117 Hadrian imparte Dacia in: Dacia Inferior si Superior; in 119 Hadrian desparte o noua provincie Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolisensis; in timpul Dinastiei Severilor a fost impus un regim de conducere unic la nivelul celor trei provincii: Consilium Daciarum Trium. Armata in timpul ocupatiei romane pe teritoriul Daciei stationau trupele: A 13 a cu sediul la Potaissa, a 4 a Flavia Felix cu sediul la Apulum si a 5 a Macedonica cu sediul la Troesmis. Alti factori sunt: veteranii , colonistii, urbanizarea, economia, drepul, cultura, religia.
Ulterior au fost unele teorii care sustineau ca romanii nu s-au format pe teritoriul Daciei, cum ar fi teoria Imigrationista adoptata de Joseph Sulzer, Christian Engel. Totodata au existat si teorii care sa se opuna Teoriei Imigrationiste si anume Teoria Continuitatii abordata de B.P Hasdeu, A.D. Xenopol, N.Iorga, Gh.I.Bratianu.
Teoria Imigrationista sustinea ca locuitorii Daciei au parasit provincia prin retragerea aureliana. Aurelianus a fost nevoit sa mute provincia la Sud de Dunare din cauza problemelor interne si din cauza migratorilor. A organizat granitele si a mutat armata, administratia, si o mica parte din populatie. Era imposibil sa mute 1 milion de cetateni intr-un spatiu foarte mic si in conditiile epocii. Cea mai mare parte a populatiei a ramas la Nord de Dunare, fapt atestat de numeroase izvoare arheologice.
Teoria imigrationista sustine ca influenta slava a fost posibila numai la sud de Dunare. In 602 are loc o rascoala militara condusa de Centurionul Phokas. Astfel granita este abandonata si populatia slava care in secolul VI se concentrase la nord de Dunare se revarsa spre sud, slavii de la nord fiind asimilati. Migratia slavilor de la sud de Dunare a separat definitiv romanitatea nord-dunareana de cea sud-dunareana. Procesul de asimilare a slavilor de populatia nord-dunareana a dat o particularitate ce o deosebeste de romanitatea occidentala unde acest rol l-au purtat germanicii. Factorul slav a dat o anumita coloratura limbii , fara sa-i modifice esenta latina. Prin urmare, poporul roman rezultat din sinteza daco-romana si asimilarea slavilor este un popor romanic, fapt dovedit de structura gramaticala si lexicala a limbii romane.
Teoria imigrationista mai sustinea ca maghiarii au gasit la venirea lor in Transilvania o ,,Terra deserta”, adica o tara parasita, ceea ce nu este adevarat, pentru ca in secolul XIII, cronicarul maghiar Anonimus pomeneste ca la venirea ungurilor in Transilvania, i-au gasit aici pe ’’slavi, bulgari si vlahi adica Pastorii Romanilor”.
Teoria imigrationista sustinea ca izvoarele istorice care sa ateste etnogeneza romanilor la nord de Dunare inainte de secolul XIII lipsesc. Crestinismul a patruns pe teritoriul carpato-dunareano-pontic inca din secolul II. In urma Edictului de la Milano, in anul 313 al lui Constantin cel Mare, crestinismul devine religie oficiala. In secolul IV, la Tomis, apare o episcopie crestina. In anul 395, in timpul lui Teodosie cel Mare crestinismul devine singura religie oficiala. Principalele dovezi ale faptului ca religia crestina era prezenta la nord de Dunare inca dinainte de retragerea aureliana sunt Donariul de la Biertan (izvor arheologic), dar sunt si izvoare lingvistice precum termenii: basilica (biserica), angelus, crux-crucis, dominus-deus, domenica, sanctus, pastche.
Consider ca poporul roman s-a format pe teritoriul de la nord de Dunare, deoarece acest fapt este atins in numerosele izvoare arheologice, lingvistice, dar mai ales prin gandirea logica. Poporul roman si limba romana s-au format in spatial carpato-dunareano-pontic, urmand acelasi proces ca in cazul popoarelor neolatine occidentale.
