Chiar si in prezent, orice incercare a oamenilor de a-si reprezenta Universul ar fi urmata, probabil, imediat, de intrebarea « Cum sa iti imaginezi inimaginabilul ? ». In pofida progresului stiintific si tehnologic extraordinar al epocii in care traim, istoria cercetarii ne arata ca explicatiile legate de nasterea Universului, de explozia primordiala, de evolutia ulterioara a galaxiilor, a planetelor, se inscriu intr-o lunga si dificila tentativa de descifrare a unor principii, legi, adevaruri fundamentale, proces de-a lungul caruia omul ar trebui sa fie mai mult preocupat de capacitatea de a renunta la o anume stereotipie in gandire si de a se elibera de conditionarile unor teorii care nu mai sunt valabile.
La inceputul secolului al XX-lea, in 1927, iezuitul belgian Geoges Lemaitre, astronom si fizician, desi convins, ca preot, ca Universul este creatia lui Dumnezeu, a dezvoltat teoria conform careia totul ar fi pornit dintr-un « atom primitiv » si ca, dupa explozia primordiala, Universul se dilata fara incetare. In 1949, in cursul unei emisiuni radio, Fred Hoyle, un astronom britanic, cu opinii total diferite de ale lui Lemaitre, incercand sa-l ironizeze pe acesta din urma, i-a numit teoria « Big Bang », denumire care a facut cariera in istoria astronomiei.
Asadar, in urma cu peste 15 miliarde de ani, la numai o sutime de secunda dupa « explozia primordiala » (Big Bang), au aparut particulele atomice, pe care, astazi, specialistii le numesc protoni, neutroni si electroni. Nucleele de deuteriu (izotop stabil al hidrogenului), rezultate din asocierea unui proton, cu un neutron si un electron, s-au format la capatul unei secunde, nucleele de heliu (doi protoni, doi neutroni), dupa un sfert de ora, dupa care « Creatia » si-a incetinit ritmul. Norii « reci » de hidrogen si heliu au aparut dupa un milion de ani si, sub influenta gravitatiei, s-au condensat si au dat nastere primelor galaxii, in interiorul carora s-au nascut primele proto-stele (la aproximativ o suta de milioane de ani dupa Big Bang). Stelele si planetele, asa cum le stim in prezent, s-au format la capatul a miliarde de ani. Terra, de exemplu, a aparut in urma cu peste 4,6 miliarde de ani, adica la 10 miliarde de ani dupa « explozia primordiala ».
Termenul de « explozie », in acest context, nu trebuie luat in sensul propriu, ca producandu-se intr-un anume loc din Univers, pentru ca, la momentul respectiv, Universul nu exista. « Spatiul » s-a nascut dintr-o data, amplificandu-si treptat dimensiunile. Pe de alta parte, cuvantul « explozie » exprima foarte bine caracterul rapid si impetuos al « Inceputului ». Una dintre concecintele rapiditatii « exploziei primordiale » a fost ca semnalele luminoase dintr-un anumit punct, dupa cum arata calculele actuale, nu puteau ajunge in regiunile invecinate, fiind imposibila stabilirea unei conexiuni luminoase intre diversele zone ale spatiului format. Aceasta constatare a cercetatorilor se afla la originea uneia dintre cele mai mari enigme ale stiintei actuale, insemnand ca diferitele parti ale Universului, la momentul formarii lor, erau total independente. Nici o « omogenizare » a proprietatilor fizice nu ar fi fost posibila. Or, explorarea, cu mijloacele spatiale de astazi, a unor regiuni din cosmos, arata ca acestea poseda, totusi, caracteristici asemanatoare. Si atunci, se pune intrebarea cum spatii cosmice intre care, initial, nu a existat nici o conexiune, pot fi aproape identice ? De unde isi trage Universul « identitatea » ? Este acest fapt « dovada » marelui mister al spiritului divin ? Pot accepta oamenii de stiinta un asemenea raspuns ? Se pot debarasa de tabuurile dezvoltate secole de-a randul, referitoare la notiunile de timp, spatiu, cauzalitate ?
De la momentul aparitiei lui, Universul nu a incetat sa se extinda. In zece milioane de ani, a dobandit o profunzime suplimentara de zece milioane de ani lumina, aparand milioane de noi galaxii. Si asa mai departe. Pana cand ? Cand va inceta expansiunea Universului ? Cand va ajunge acesta la « capatul » lui ? Fenomenul isi are acoperire in modelul spatiu – timp descris de Einstein, dar intre modelele teoretice si realitatea cosmosului sunt inca mult prea multe necunoscute.
In februarie 2013, cercetatorii americani au anuntat ca sunt, in sfarsit, in posesia unor dovezi ca « Bosonul lui Higgs » (« Particula lui Dumnezeu ») exista, ca acesta ar putea explica faptul ca Universul are o durata de viata limitata si ar putea disparea in cateva miliarde de ani. « Bosonul lui Higgs » (numit asa dupa numele fizicianului scotian Peter Higgs) a fost descris (ipotetic) inca din 2012, de catre oamenii de stiinta de la CERN (European Organization for Nuclear Research), ca fiind o particula elementara, care confera masa celorlalte, si care ar putea deschide noi cai de explorat in legatura cu « explozia primordiala » si cu « materia neagra » (de asemenea un concept ipotetic), prin intermediul carora s-ar putea explica formarea, evolutia si sfarsitul Universului. Joseph Lykken, fizician american implicat in acest proiect, nu a avut nici o ezitare in a afirma ca este foarte posibil ca, la un anumit moment, o alta « explozie » sa se produca, sa dea nastere unui Univers « alternativ », care il va distruge pe acesta. Totul s-ar intampla cu viteza luminii si, deci, ar fi imposibil de observat, constatat sau simtit. Pana atunci, insa, o multime de alte evenimente cosmice pot avea loc, deloc optimiste, daca avem in vedere o alta « predictie » stiintifica, aceea ca, in aproximativ cinci miliarde de ani, Soarele isi va « arde » intreaga rezerva de hidrogen, sporindu-si dimensiunile si « inghitind » mai multe planete, printre care Mercur, Venus si, probabil, Terra.
