Din punct de vedere geografic, Imperiul Persan a fost cel mai mare imperiu din perioada antică, la apogeul puterii sale ajungând până la 8 milioane de kilometri pătraţi. Se poate admite că Imperiul Persan a fost prima mare putere la nivel global, un imperiu multicultural divers în care afacerile erau înfloritoare, iar populaţia se afla în continuă mişcare.
Chiar dacă grecii antici îi portretizau ca fiind o civilizaţie decadentă condusă de despoţi, în lumea antică persanii erau cunoscuţi ca fiind oameni liniştiţi, politicoşi şi generoşi. Când se întâlneau obişnuiau să se salute printr-un sărut şi ţineau foarte mult la curăţenia corporală, astfel că în zilele de sărbătoare obişnuiau să se îmbrace în alb.
În multe privinţe viaţa de familie avea un nivel moral superior celui al altor civilizaţii din Orientul antic. Chiar dacă şi în Persia se menţinuse poligamia, doar una dintre soţii se bucura de drepturile de stăpână a casei, ea fiind numită şi „privilegiata”.
În cadrul familiilor regale sau a celor nobile căsătoriile între fraţi erau frecvente, la fel ca şi în Egipt unde mulţi faraoni s-au căsătorit cu surorile lor pentru a menţine linia curată de sângele oamenilor de rând.
Căsătoriile reprezentau nişte contracte prin care soţia era cumpărată prin plata unei sume de bani tatălui ei. În situaţiile în care soţia ar fi fost sterilă suma plătită tatălui trebuia restituită soţului.
Femeile ce făceau parte din familii mai puţin avute beneficiau de mult mai multe libertăţi. Chiar dacă ea datora ascultare soţului ei şi nu putea să iasă din cuvântul lui, putea să posede bunuri şi să dispună în mod liber de ele, putea să conducă afacerile soţului pentru el şi să iasă din casă cu faţa neacoperită.
La polul opus se aflau femeile din rândurile nobilimii care îşi duceau viaţa în izolare, nu puteau să iasă din casă cu faţa descoperită şi neînsoţite iar după căsătorie le era interzis să mai vorbească cu bărbaţi, chiar dacă erau rude de grad apropiat.
La fel ca şi la evrei, în Persia exista obiceiul leviratului. Acest obicei presupunea că după moartea soţului fără moştenitori de sex masculin, văduva trebuia să se căsătorească cu ruda lui cea mai apropiată. Dar dacă soţia murea şi îşi lăsa soţul văduv fără să îi fi dat moştenitori masculini, ci doar de sex feminin, atunci ruda lui cea mai apropiată se căsătorea cu una din fetele sau nepoatele lui; iar dacă din această căsătorie ar fi apărut un copil de sex masculin, acela ar fi fost considerat moştenitorul lui. Dacă soţul ar fi murit fără sa fi avut o fiică, cu o parte din moştenirea sa s-ar fi cumpărat o fată care trebuia măritată cu o rudă apropiată a decedatului.
De asemenea, dacă la moartea soţului copiii nu ar fi fost ajunşi la maturitate, aceştia ar fi fost trecuţi în tutela mamei. Toate aceste obiceiuri erau controlate cu stricteţe de preoţi care aveau rolul de a împărţi averea lăsată iar în situaţia în care cel decedat nu ar fi avut nici o moştenire atunci tot preoţii ar fi organizat funeraliile şi ar fi avut grijă de orfanii minori.
Întotdeauna naşterea unui copil era motiv de bucurie pentru întreaga societate. Ca şi în cazul multor culturi antice, copilul de sex masculin era preferat celui de sex feminin iar avortul era strict interzis fiind pedepsit cu moartea. Însuşi regele făcea în fiecare an cadouri familiilor cu mulţi copii.
Dacă copilul nu-şi asculta tatăl, atunci o parte din moştenirea ce i-ar fi revenit ar fi rămas mamei. Până la vârsta de cinci ani, copiii era educaţi de mamă iar de la cinci la şapte ani responsabilitatea cădea pe umerii tatălui. Iar apoi cei bogaţi, în funcţie de statutul lor, urmau cursurile predate de preoţi fie la templu, fie în casele lor, aceste cursuri durând şi până la vârsta de 24 de ani.
Cursurile predate urmăreau să le asigure tinerilor pregătirea necesară pentru funcţiile administrative sau militare ce urmau. Elevii învăţau scrierea cuneiformă, era învăţaţi legendele şi tradiţiile referitoare la zei şi eroi din istoria lor, erau de asemenea familiarizați cu noţiuni de medicină, religie şi drept.
Pentru a-i pregăti pentru viaţa militară grea, tinerii erau supuşi la antrenamente foarte grele ce presupuneau marşuri lungi în orice condiţii de vreme (de la ger la caniculă), erau obligaţi să treacă înot un râu cărând după ei tot echipamentul şi armamentul propriu.
Felul prin care era realizată educaţia tinerilor persani era admirat de întreaga lume antică iar însuşi Herodot admite calitatea acestui învăţământ. Într-una din scrierile sale el notează „tinerii perşi sunt învăţaţi trei lucruri: să călărească, să tragă cu arcul şi să spună adevărul”. Chiar dacă aceasta reprezintă o simplificare a lucrurilor, Herodot recunoaşte valoarea educaţiei primite de persani, ce ducea la formarea unor cetăţeni compleţi ai Persiei.
