Printre fiinţele mitologice din mitologia greacă se numără satirul, demon al naturii de sex masculin cunoscut a fi companionul zeilor Pan şi Dionis. Se spune că satirii se plimbau şi cutreierau adeseori pădurile şi munţii, dansau şi beau împreună cu Dionis şi se jucau cu nimfele şi menadele.

În mituri, aceştia sunt închipuiţi ca având partea de sus a corpului umană, iar cea de jos fie de cal, fie de ţap, fapt pentru care aveau şi cozi lungi şi stufoase. „Şeful” satirilor este Silenus, o zeitate minoră asociată fertilităţii.

Satirul este însă descris şi în alte moduri; vase antice pictate ilustrează un satir puternic şi musculos cu nasul turtit şi urechile ascuţite, părul cârlionţat şi lung şi o barbă deasă. Simbol al atracţiei sale faţă de băutură este viţa de vie de pe capul creaturii mitologice.

Satirii au devenit abia mai târziu asemănători ţapilor, odată cu asocierea lor cu faunul, spiritul liber al naturii care este mai apoi identificat cu zeul Pan. Pentru că în mitologia romană satirilor li se asociază o coadă de ţap, aceştia devin aproape identici cu faunii, pierzându-se astfel ilustrarea lor de origine greacă, în care au cozi de cal. Pe deasupra, în arta romană, satirilor li se adaugă şi coarne de capră.

Satirul este o fiinţă surprinzătoare, periculoasă şi subversivă, însă şi fricoasă şi timidă. Datorită asocierii lor cu Dionis, ei iubesc vinul şi femeile, fiind gata oricând să se bucure de plăcerile lumeşti. Iubesc muzica fluierelor, a flautului şi a ţambalului şi le iau mai mereu ca partenere de dans pe nimfe, de care sunt obsedaţi. Datorită iubirii lor pentru vin, ei apar mai mereu ţinând în mână cupe cu vin sau gravaţi pe paharele de vin.

Deşi în arta greacă timpurie satirul era văzut ca o fiinţă bătrână şi urâtă, mai târziu, cu precădere în perioada şcolii attice, acesta a suferit modificări, printre care o întinerire şi înfrumuseţare a aspectului fizic. Satirii bătrâni erau numiţi sileni, în timp ce cei tineri purtau numele de satirisci.

Simbolul asociat creaturii mitice este iepurele, pentru că i se aseamănă în timiditate. Goblinii din mitologia greacă seamănă foarte mult cu satirii pentru că şi aceştia au urechi de capră, picioare de măgăruş sau de capră şi sunt acoperiţi cu păr. Ei iubesc de asemenea femeile şi licorile bahice.

Homer nu menţionează niciodată în opera sa satirul, însă Hesiod face o referire la acesta, numindu-l fratele nimfelor pădurii şi punându-l în strânsă legătură cu Dionis. În cultul lui Dionis, creaturile mitice de sex masculin sunt numite satiri, iar cele de sex feminin sunt cunoscute drept menade. În legendele eroilor şi zeilor, o subspecie a dramei din Attica, cel mai adesea corul era format din satiri şi sileni. Singura piesă ce a supravieţuit timpului şi care prezintă satiri este „Ciclopul” lui Euripide, acestuia alăturându-i-se mai târziu şi un fragment al unei piese a lui Sofocle intitulată „Pe urmele satirilor”, ce a fost găsită în 1097 pe un papirus din Egipt. În piesele din Atena secolului 5 i.e.n, corul era cel care aducea comentarii cu privire la acţiunea piesei. Satirii făceau pantomimă şi îşi băteau joc în mod subversiv de evenimentele petrecute şi relatate în piesele respective.

În mitologia şi arta romană satirul era confundat cu imaginea zeului grec Pan şi a spiritelor pădurii şi băuturii. Satirii, văzuţi de romani, aveau copite şi picioare asemănătoare celor ale caprelor şi aveau deseori coarne foarte mari, ca cele ale berbecului. Poeţii romani îi confundau deseori cu faunii specifici mitologiei romane.

Piesele satirilor de la greci au indus în cultura romană apariţia satirei, formă literară ce era folosită în critica socială, politică sau personală. Singurul liant între cele două tipuri de literatură este natura subversivă a satirilor, care se opun urbanizării, decorului şi civilizaţiei.

Copilul satir apare în folclor, filme, artă şi chiar jocuri. Aceştia sunt reprezentaţi fie ca fiind îngrijiţi de mame, fie ca participând la ritualuri bahice în care beau alcool, cântă la diverse instrumente sau dansează. Cel mai bun exemplu al unei reprezentări a copilului satir este Eros, fiul Afroditei, sau chiar Bacchus. Numeroase gravuri şi arta din perioada rococo arată legăturile de familie din rândul satirilor sau participarea acestora la festivităţile bahice.

În Sumatra şi Borneo, în secolul XVII, urangutanii erau asemănaţi cu satirii din cauza comportamentului lor sexual agresiv faţă de femelele speciei şi nu numai. Satirul nu a existat doar în mitologiile greacă şi romană, apărând şi în Libia, de exemplu. Nu este de uitat nici faptul că satirii au devenit fiinţe populare în filme şi jocuri video precum World of Warcraft sau Defense of the Ancients şi sunt un simbol al sexualităţii şi fertilităţii până şi astăzi.

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ