Filipii de iarnă este una dintre cele mai vechi tradiţii româneşti, astăzi aproape uitată, cu rădăcini adânci în mitologia dacilor, o tradiţie dedicată lupului, unul dintre animalele totemice ale străbunilor noştri. Nu întâmplător, în lumea veche, în vremea iernii, în perioada în care se celebra Noul An Dacic, existau mai multe sărbători consacrate lupului, peste acestea suprapunându-se, mai târziu, sărbători creştine, fără ca ritualurile ancestrale să dispară.
În calendarul popular, existau mai multe sărbători cu acest nume, “Filipi” – “Filipii de toamnă” sau “Gădineţii”, nume dat zilelor dintre 11-17 noiembrie, cuprinzând sărbătoarea Sfântului Filip (14 noiembrie), zile pe care țăranii le celebrau încercând să nu facă vreun rău animalelor sălbatice, “Filipii” din postul Crăciunului, între 18 şi 21 noiembrie, când, aşa cum se precizează în Dicţionarul lui Lazăr Săineanu, “ţăranul nu lucrează în aceste zile, crezând pe Filipi răi de lupi și păgubitori la dobitoace”, şi “Filipii de iarnă”, 29 ianuarie – 2 februarie, adică din ajunul sărbătorii „Sfinţii Trei Ierarhi” (30 ianuarie), până la Întâmpinarea Domnului (Stratenia), din 2 februarie.
În plus, în luna lui Gerar, în “miezul iernii” (după care încep pregătirile pentru muncile de primăvară), la data de 16 ianuarie, se sărbătoreşte “Sân Petru Lupilor”, cu aceeaşi funcţie ca şi “Filipii”, ca oamenii să fie feriţi de pagubele pe care le-ar face lupul în gospodării. Legendele spun că, în noaptea de “Sân Petru lupilor”, lupii se strâng în haite şi îl aşteaptă pe Sân Petru să le împartă prada pentru un an, astfel încât animalele să nu se atingă de ceea ce este al oamenilor.
Filipii de iarnă – ultima sărbătoare de iarnă dedicată lupului
Sărbătoarea “Filipii de iarnă” se celebra, aşadar, în lumea satului tradiţional (sporadic şi astăzi), între 29 ianuarie şi 2 februarie. Despre “Filipi”, legendele spun că au fost apostoli – adepţi înflăcăraţi ai învăţăturii creştine – aruncaţi, pe vremea “prigonirilor”, pentru a fi pedepsiţi, într-o groapă cu lupi, de unde au scăpat însă nevătămaţi.
“Filipii” apără casa de orice primejdie, dacă sunt respectate o serie de interdicţii – oamenii să nu lucreze în aceste zile, gospodinele să nu coasă, să nu toarcă, să nu macine, să nu dea nimic cu împrumut, că să nu dea tot anul, să “lipească” gura şi crăpăturile sobei, ca să se lipească şi “gura lupului”, pentru ca acesta să nu mănânce oile şi vitele.
Interesant este şi că, în toate zonele ţării, cele mai multe practici magice, apotropaice (cu funcţie de apărare împotriva răului), legate de Filipii de iarnă, sunt atribuite femeilor, iar acest fapt se leagă de alte semnificaţii magico-ritualice.
De pildă, una dintre interdicţii, în cazul “Filipilor de toamnă”, când începe împerecherea lupilor, este şi aceea ca femeile să nu arunce cenuşă şi tăciuni din sobă în curte, pentru că “Lupoaicele umblă prin curţile oamenilor pentru a găsi cărbune lepădat la gunoi, pe care, dacă-l mănâncă, rămân grele” (Ion Ghinoiu. În plan simbolic, “tăciunele” (focul), spune etnograful Ion Ghinoiu, reprezintă principiul masculin, iar înghiţirea acestuia ar însemna “sinteza dintre natura htoniană, telurică şi focul ardent şi celest, dintre principiul întunecat şi cel luminos”.
“Că lupul mai ştie”…
“Filipii de iarnă”, dacă sunt cinstiţi aşa cum se cuvine, protejează oamenii de boli, iar pe ultimul drum, cel trecut la cele veşnice, spun miturile, va avea drept călăuză un lup, singurul care ştie “Seama codrilor / Şi-a potecilor”, în calea spre “rai”: “Şi-ţi mai va ieşi / Lupul înainte, / Să te înspăimânte, / Să nu te spăimânţi, / Frate bun să-l prinzi, / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Ş-a potecilor. / Şi el te va scoate / La un drum de plai, / La fecior de crai / Să te ducă-n Rai, / C-acolo-i de trai; / În dealul cu jocul / C-acolo ţi-e locul; / În câmp cu bujorul, / C-acolo ţi-e dorul”(C. Brăiloiu / apud Mihai Coman, “Mitologia populară românească”).
Lupul – animalul totemic al dacilor (daoilor) şi imagine simbolică centrală în miturile autohtone
Nu întâmplător s-au păstrat peste timp atâtea sărbători (din noiembrie până la începutul lui februarie) şi s-au născut atâtea legende din care imaginea simbolică a lupului este nelipsită. De la Filipii de toamnă, până la Filipii de iarnă, este perioada de împerechere a lupilor, iar în spaţiul carpato-danubiano-pontic, de pe vremea dacilor, lupul a fost venerat ca animal totemic, animal-călăuză, animal-psihopomp (care conducea sufletele din lumea aceasta, în “lumea fără dor”).
Şi mai târziu, la începuturile creştinismului, Sfântul Andrei, “cel dintâi chemat”, fondatorul creştinismului în spaţiul nord dunărean, după ce a străbătut Asia Mică, Peninsula Balcanică, a ajuns în Dobrogea de astăzi (Sciţia Mică / Scythia Minor), iar prin ţinuturile de la nord de Dunăre călăuză i-a fost Marele Lup Alb. Alături de Sfântul Andrei, se spune, a călătorit şi Apostolul Filip, originar din Cetatea Betsaida (ca și apostolii Petru și Andrei).
Marele Lup Alb
De Marele Lup Alb, expresie a curajului, a demnităţii, a puterii şi a libertăţii, “salvatorul” poporului dac, se leagă una dintre cele mai frumoase legende autohtone, care povesteşte că acest lup-călăuză ar fi fost, de fapt, unul dintre preoţii (deceneii) lui Zalmoxis, care cutreiera Dacia (“Țara daoilor”- “cei asemenea lupilor”), pentru a-i asigura pe oameni că marele lor zeu veghează asupra lor şi îi ajută la nevoie. De el ascultau deopotrivă oamenii şi animalele pădurii, lupii mai ales. Despre Marele Lup Alb se mai spune că era şi judecător al trădătorilor şi al laşilor.
Mitologul şi scriitorul român Victor Kernbach, în”Dicționarul de mitologie generală”, subliniază că “stindardul de luptă cu cap de lup al dacilor era emblematic pentru acest popor războinic şi neînfricat”, iar Mircea Eliade, în volumul “De la Zalmoxis la Gengis-Han”, preluând informaţia consemnată de Strabon, istoricul antic grec, explica numele dacilor (daoi) ca provenind din “daos”, numele frigian al lupului, etimonul fiind indo-europeanul “dhau” (“a strânge”, “a sugruma”).
Şi numele zeului Zalmoxis, în interpretarea lui Mircea Eliade, ar trimite tot la un etimon frigian – “zalmos” (lup). În opinia altor lingvişti şi mitologi, Zalmoxis ar proveni din două rădăcini indo-europene – „zal” (cu variantele “sal”, “sar”), cu sensul “puternic” şi “moxis”, însemnând “măreţ”/ “cel mare şi puternic”. Sau, analizat ca “Zal-mox-is”, ar putea însemna “zeul cel vechi”, “zeul moş”, cum spune Nicolae Densusianu, în lucrarea “Dacia preistorică”.
Alte ipoteze referitoare la sensul şi etimologia numelui “Zalmoxis” (Zal-mok-zis), trimit la elemente indo-europene de filon dac (identificate prin comparaţie cu limba albaneză), care s-ar traduce prin “salvare” şi “mugur”/ “renaştere” – “zeul salvator”, “zeul veşnicei renaşteri”.
Filipii de iarnă – lupul şi reminiscenţe ale unor practici şi ritualuri străvechi
Aşa cum subliniază Mihai Coman, autor a nenumărate studii de antropologie culturală, în cartea “Mitologie populară românească”, “lupul”, în folclorul românesc, “beneficiază de un corpus amplu de credinţe şi eresuri”, “reprezintă figura mitologică de numele căreia se leagă cel mai mare număr de „zile ţinute”, de sărbători, practici rituale şi magice, prescripţii şi restricţii consacrate fiinţei şi acţiunilor sale”.
Deşi, în folclorul nostru, există credinţe, superstiţii legate de nenumărate alte animale (nevăstuică, cerb, urs etc.), importanţa acestui arhetip, al lupului, se explică prin faptul că, spre deosebire de alte animale, este neînfricat şi, mai ales, de neîmblânzit.
Tinerii daci (“daoi”, după numele vechi) se considerau, pe parcursul iniţierii ca luptători, lupi, însuşindu-şi inteligenţa, abilitatea, curajul, ardoarea în luptă a lupului: “Esenţialul iniţierii mitice consta în transformarea rituală a tânărului războinic în animal […] În acest caz două aspecte pot fi reţinute: 1) tânărul devenea războinic redutabil asimilând, în mod magic, comportamentul unui animal, îndeosebi al lupului, sau 2) îmbrăcând ritual pielea unui lup, fie pentru a împărtăşi modul de a fi al acestui carnasier, fie pentru a semnifica ideea că el devenise un “lup” (Mircea Eliade). Treptat, de la aceşti războinici, numele s-ar fi extins la întreaga colectivitate.
Etnologul Romulus Vulcănescu, într-o lucrare fundamentală, intitulată “Mitologie română”, valorificând o informaţie consemnată de Herodot, în “Istorii”, subliniază că veneraţia dacilor pentru lup se manifestă şi prin faptul că “o dată pe an, fiecare dintre neuri (un trib dacic) se metamorfoza în lup, timp de câteva zile, pentru a se pătrunde de spiritul animalului, aspect care s-a păstrat în basme sau chiar în obiceiuri legate de anumite sărbători religioase creştine, suprapuse peste fondul vechi traco-dacic”.
Filipii de iarnă şi polivalenţa simbolului lupului
Filipii de iarnă, ca şi celelalte sărbători dedicate lupului (o pătrime din totalul sărbătorilor de peste an), sunt zile în care practicile ritualice, respectarea interdicţiilor au rolul, pe de o parte, de a proteja omul de puterea malefică a acestui animal puternic, dar şi de a-i invoca protecţia, polivalenţa acestui simbol (al lupului) fiind una dintre cele mai interesante caracteristici ale culturii noastre tradiţionale, cu rădăcini adânci în mitologia dacilor.
Contopirea credinţelor arhaice cu cele creştine a făcut, de exemplu, din Sfântul Petru (“miez de vară”), din Sânt Andrei (“cap de iarnă”) “patroni” ai lupilor, porunca lor făcându-le pe puternicele animale să nu săvârşească vreo stricăciune în lume. În mod similar, “Filipii”, apostolii lui Hristos, îndeplinesc această funcţie de mediere între om şi lup, implicit intre stihiile miezului de iarnă şi semnele primăverii ce va să vină.
Repetabilitatea acestor ritmuri ale naturii trimite simbolic la relaţia dintre viaţă şi moarte, dintre lumină şi întuneric. Trebuie observat, de asemenea, că Filipii de iarnă, precum şi celelalte sărbători consacrate lupului “nu sunt zile de bucurie şi petrecre, ci de recluziune şi izolare”(Mihai Coman). Interdicţia de a munci în aceste zile este un gest sacrificial (nu o răsplată), iar grija de a nu arunca / împrumuta ceva din casă are sensul că nu trebuie date / aruncate lupului “hămesit”, adică stihiilor iernii. De asemenea, în astfel de zile nu trebuie pronunţat cuvântul “lup”, pentru a nu-i transmite (prin rostire) dorinţa de a pătrunde în sat şi gospodarii.
Etnograful Ion Ghinoiu observa că “suprapunerea unor sărbători populare de mare vechime peste momente precise ale ciclului de reproducţie a lupului indică un început de an, probabil Anul Nou Dacic”.
Lupul-frate, protector şi binefăcător
Prelungirile ritualurilor războinice pe care le parcurgeau tinerii daci se regăsesc şi în alte ritualuri folclorice, cum ar fi cele de naştere, când, dacă se naşte un copil bolnav, el poate fi vindecat prin schimbarea numelui (i se dă un anume de animal – Lup, Urs etc.) şi se rostesc descântece prin care se promite celui bolnav “Mâncarea lupului şi puterea ursului”, toate acestea desfăşurându-se după un scenariu ritualic, în care copilul este încredinţat unor tineri aflaţi în mijlocul unor cercuri concentrice, trasate cu gheară de lup – un fel de linii magice, menite să funcţioneze ca bariere în calea răului.
Într-un astfel de context, lupul (reprezentat simbolic printr-o gheară) este animalul benefic, protector, care veghează intrarea pruncului în lume şi în viaţă.
În basmele româneşti, de cele mai multe ori lupul, salvat sau îngrijit de erou, apare ca adjuvant al acestuia, având un rol esenţial în parcurgerea drumului iniţiatic , adică în depăşirea încercărilor la care este supus.