Focul haric – sensul şi originea expresiei

Focul haric (“haric” – de la “har”) este “Lumina Sfântă”, considerată de creştinii ortodocşi a fi minunea care se petrece, în fiecare an, la Biserica Sfântului Mormânt, din Ierusalim, în Sâmbăta Mare, înainte de Paşte.

“Harul” sau “harisma” (din grecescul “harisma”, latinescul “charismata”), în limbajul religios, este “darul” Sfântului Duh (una dintre cele trei ipostaze sub care este înfățișată Trinitatea divină în creștinism), împărtășit fiecărui credincios, “dar” pe care l-au avut apostolii, reprezentanţii ierarhiei bisericeşti, prin hirotonie (învestire cu darul preoției), dar şi orice credincios, prin taina botezului și a mirungerii (ungerea cu mir).

Harismele pot fi interioare (darul înțelepciunii, al dragostei, al milei etc.) sau de ordin exterior, netransmisibile (darul prorociei, facerea de minuni etc.), toate manifestându-se în cadrul cultului religios.

Focul haric – cea mai veche minune a lumii creştine

Focul haric (Lumina Sfântă) este cea mai veche minune anuală a lumii creştine, considerată ca atare doar în Bisericile Ortodoxe, în Biserica Apostolică Armenească (una dintre cele mai vechi biserici creştine din Est) şi în Biserica ortodoxă coptă (Biserici vechi orientale), fiind ignorată de catolici.

Cea mai veche mărturie despre Focul haric, care se aprinde la Ierusalim, în Sâmbăta Mare, datează din secolul al IV-lea şi îi aparţine Sfântului Grigorie Luminătorul. Din secolul al IX-lea, s-a păstrat mărturia unui pelerin – Bernard cel Înțelept – călugăr al Abaţiei Mont Saint-Michel, care a făcut o călătorie în Tara Sfântă, în anul 867.

În fiecare an, în Sâmbăta Mare, la Ierusalim, patriarhul grec, urmat de patriarhul armean şi de episcopul Bisericii Copte, împreună cu clerul, merg de trei ori în jurul Sfântului Mormânt, intonând imnuri religioase, după care se citeşte rugăciunea “Pogorârii Sfintei Lumini”. După această procesiune, patriarhul intră singur în Sfântul Mormânt. În acest timp, adunarea cântă „Doamne miluiește” (în greacă, “Kyrie eleison”), până când Focul haric, o lumină albastră, care iese din Mormânt, coboară şi aprinde candela “cea neadormită”, de la care patriarhul aprinde 33 de lumânări legate laolaltă, împărţind apoi Lumina Sfântă celor din biserică.

Se spune că, mai demult, patriarhul care săvârşea slujba era percheziţionat de un soldat turc (care să se asigure că nu era vorba de o înşelăciune, cu atât mai mult cu cât turcii nu credeau în această minune şi ar fi dorit ca lumânările să nu se aprindă, iar lumea să-şi piardă credinţa). Se mai povesteşte că soldatul turc, care îl percheziţionase pe patriarh, când a văzut cum acesta a ieşit din Sfântul Mormânt cu lumânările aprinse, ar fi căzut în genunchi, convertindu-se la creştinism.

Lumina Sfântă – controverse

De-a lungul timpului, nenumărate controverse s-au iscat în jurul “Luminii Sfinte” de la Ierusalim. În anul 1238, Papa Grigorie al IX-lea nega vehement această “minune”, considerând-o o “fraudă”, fapt pus de mulţi pe seama conflictului dintre Biserica Romei şi cea a Greciei. În epoca modernă, s-au făcut diverse experimente, cu diferite substanţe, punându-se “minunea” pe seama unor reacţii chimice, alţii susţin că este vorba de întreţinerea unei “iluzii”, din raţiuni religioase, politice, economice s.a.m.d.

Până la urmă, când este vorba de “Focul haric” (“Lumina Sfântă”) sau de alte “minuni”, un concept necesar în dogma creştin-ortodoxă, dar şi în viaţa individuală, adevărul trebuie căutat în altă parte – nu în lucrurile concrete, palpabile, măsurabile, ci în “harisma” interioară, în capacitatea de a rezona spiritual cu o viziune asupra vieţii, asupra rostului şi destinului, în spaţiul unei religii liber alese.

Pentru credincioşi, Focul haric este un miracol, încărcat de “fior metafizic”, în care tristeţile, puţinătatea lucrurilor, neliniştile, negurile, iscodirile, căutările fiinţei de “jos” au sublimat în imaginea fiinţei de “Sus”, un adevăr care nu trebuie “verificat”. Pentru ceilalţi, poate fi o simplă reacţie chimică. Este o chestiune de alegere, înţelegere şi libertate.