Francois Villon s-a născut la Paris, în 1431, într-o familie săracă, cu numele de Francois de Montcorbier, nume provenit de la un sat din vechiul ținut Bourbonnais.
A fost primit în pensiunea capelanului Guillaume Villon, de la Saint – Benoit le Betourne, profesor de drept și custode ecleziastic. Aici a îndeplinit funcția de copist, uneori compunând și copiind și pentru prietenii săi.
Între 4 mai și 26 august 1452 Francois, căruia începuse să i se spună Villon după numele tutorelui său, este licențiat și numit magistru în arte. Tot în această perioadă scrie „Romanul despre pârțul dracului”, inspirat de șotiile studențești legate de furtul firmelor și revolta studenților.
Francois Villon – poetul năzdrăvan
Pe parcursul vieții sale, Francois intră în multe conflicte cu justiția, ca urmare a alianțelor făcute cu diverse persoane, dar și din cauza caracterului său mai indisciplinat.
În 1455 are loc o încăierare cu un preot Chermoy, care se sfârșește cu moartea preotului, Francois acționând în legitimă apărare. Se va face nevăzut un timp, reapărând în 1456 cu două „cărți de iertare”, eliberate la Saint – Pourcain, în ducatul Bourbonnais și în Paris.
La sfârșitul lui 1455 ia parte la o spargere a colegiului Navarra inițiată de „soții scoicari”, vestiți tâlhari ai grupului „Frăție a scoicii”. Din această „frăție” făceau parte veterani și foști ostași care au participat la războiul de o sută de ani.
Se va îndrepta spre curtea lui Charles d’Orleans, la Blois, luând parte la turnirul de poezie pe tema „de sete mor alături cu fântâna”.
La 19 decembrie 1457, cu prilejul nașterii Mariei d’Orleans, a fost eliberat din temnița orașului, în care fusese vârât cu câteva luni mai înainte, motivul fiind necunoscut. În jurul anului 1458 va părăsi orașul Orleans.
Ajunge la Moulins, în Bourbonnais, unde adresează ducelui Ioan al II-lea „Rugarea” vestită în care îi cere un împrumut. De aici, trecând prin Forez, spre ținutul Dauphine, poposește la Roussillon.
În 1462 se află la Paris, închis la Chatelet, pentru furtul de la colegiul Navarrei și slobozit cu condiția să depună la grefă o sumă de 120 de scuzi aur ca despăgubire.
Nelegiuirile se țin ca scaiul de el și într-o seară, în timp ce se întoarce de la un prieten, asistă la uciderea notarului pontifical Francois Ferrebouc de către un prieten de-al său, băut. Deși nu a participat activ, va fi condamnat la moarte prin spânzurătoare. Villon face apel la Curtea Parlamentului și la Tribunalul suprem. I se comută pedeapsa și va alungat din oraș și împrejurările Parisului timp de 10 ani. La 8 ianuarie 1463, părăsește orașul pentru totdeauna, nimeni nemaiauzind ceva despre el. „Balada spânzuraților” se crede a fi fost scrisă în temniță, în așteptarea sentinței.
Opera poetului trubadur
Din ceea ce este cunoscut, Villon a scris 3329 de versuri, din care fac parte balade, poeme și rondeluri. În 1456 a publicat colecția de versuri „Semincerul” cu titlul inițial de „Micul testament al maestrului Francois Villon făcut în 1456”.
Alături de scrieri precum „Cântarea lui Roland”, de „Romanul lui Tristan și al Isoldei”, Francois Villon însumă în arta sa grandoarea literaturii evului de mijloc.
În cei 33 de ani cunoscuți publicului, acest scriitor răzvrătit a învățat logică și retorică, filosofie și artă poetică, a chefuit cu oameni de rând și cu principi, a compus zguduitoare poeme și a tâlhărit la răscruci cu scoicarii. A iubit și a suferit în temnițe, a blestemat vrăjmașii țării sale și a cântat bucuriile simple ale semenilor, a râs de mai-marii lumii și s-a înfiorat de apropierea morții.
