Fusul de mana este unul dintre cele mai vechi si mai simple obiecte folosite pentru rasucirea firului de lana, matase, in sau bumbac, intens utilizat in gospodariile taranesti traditionale, in care femeile isi pregateau singure materialul necesar pentru cusut, tricotat sau tesut. Un fus este facut din lemn, avand o lungime de 30-40 de centimetri, bombat la mijloc, alungit la unul dintre capete (pentru a putea fi prins cu usurinta, cu varful degetelor, si invartit), iar la celalalt capat, mai ingrosat, un cerc sculptat in lemn (prasne) are rolul de a tine si de a directiona firele. Adeseori, acest capat este prevazut si un mic lacas, in care se pune o greutate (o pietricica de rau), care ajuta la miscarea de rotatie a fusului, si, pentru ca aceasta face si un zgomot usor de clopotei, femeile puteau sa stea treze pana tarziu in noapte, pentru a-si duce lucrul la bun sfarsit. Cand fusul este plin, firul se deapana pe diverse alte suporturi sau se face ghem si procesul se reia.
Descoperirile arheologice au aratat ca o astfel de unealta rudimentara era folosita de catre locuitorii din bazinul Marii Mediterane, inca din Antichitate, din secolul al VI-lea i.Hr. In functie de perioada si de specificul civilizatiilor, exista minime diferente in forma si utilizarea fusului. De exemplu, femeile puneau borangicul (matasea), canepa sau lana spalata, melitata si pieptanata, in forma de fuior (manunchi), pe furca pe care o sprijineau intre genunchi sau la brau, iar firul se tragea putin cate putin, cu mana stanga, se invartea si se rula pe fus, cu cealalta mana. Prin acest gest se regla si grosimea firului, in functie de destinatia care i se stabilea. Se putea invarti fusul in aer, sprijinit pe sol sau intr-un vas.
Inca din Evul Mediu, in locul fusului de mana, unele femei foloseau vartelnita, o unealta tot din lemn, sub forma unei roti sau hexagonala, actionata manual, cu ajutorul unei manivele, care facea ca firul sa se rasuceasca si pe urma sa se ruleze pe un fus plasat orizontal, pe masura ce era tras din fuior. Firul trebuia lasat pe fus mai multe ore, pentru a se fixa si ca sa nu se detorsioneze. Diverse desene, conservate in documente, ilustreaza folosirea vartelnitei in China si in India, inca din secolul I, in timp ce in Europa, se pare ca a patruns mai tarziu, prin secolul al XIII-lea.
In virtutea unei traditii atat de indelungate, in India, in timpul lui Mahatma Gandhi, unul dintre cei mai importanti lideri spirituali si politici, de la inceputul secolul al XX-lea, vartelnita si fusul au aparut si pe steagul partidului pe care Gandhi il reprezenta in Parlament. Aceasta imagine emblematica a vechii Indii trebuia sa aduca aminte poporului sa valorifice propriile resurse, pentru a contracara tutela britanica. De altfel, Gandhi, cu studii de drept in Marea Britanie, era un hindus practicant, care a crezut si a trait afirmand Adevarul, Simplitatea, Puritatea spirituala, Ascetismul, Non-violenta. Incepand cu anii 1920, printre altele, el si-a indemnat poporul sa nu mai cumpere haine provenind din strainatate (din Anglia, in primul rand), in favoarea marfurilor locale. El insusi a oferit un exemplu, confectionandu-si “dhoti”, vesmintele traditionale purtate de barbati, in zona Bengalului, din fire de bumbac, pe care le-a tors singur pe propria vartelnita.
In Franta, in regiunea Normandia, secole de-a randul, fetele de maritat primeau ca zestre, alaturi de alte obiecte, o vartelnita. Si la noi a existat un astfel de obicei, inainte de casatorie fiind obligatoriu ca orice fata sa deprinda obiceiul torsului si al tesutului.
La romani, minunatul port traditional, camasi, fote, tulpane, marame etc., ca si diverse alte tesaturi (covoare, pleduri, servete, laicere), toate au fost confectionate, timp de generatii, in casa, cu ajutorul, furcii si al fusului, al vartelnitei, al razboiului de tesut. Fiecare femeie lucra in propria gospodarie sau la claca, atunci cand se adunau mai multe la un loc, ca sa aiba spor si sa se ajute reciproc, pregatirea firelor, inclusiv vopsitul lor, in minunate nuante naturale, trebuind sa se sfarseasca la anumite termene, marcate, de obicei, de sarbatorile de peste an. Urme ale unor astfel de tesaturi au fost descoperite pe teritoriul Romaniei, datand din epoca bronzului (mileniul I i.Hr.).
Astazi, fusul se mai gaseste prin vechi case taranesti, pastrat de femeile mai varsta, care stapanesc inca mestesugul torsului, sau in muzee “reci”, cu obiecte traditionale romanesti. Cu timpul, probabil ca tot ce a insemnat lumea arhaica romaneasca se va pierde, daca nu vom face efortul de a recupera, macar in constiinta, cum a fost si cine este acest popor.
