Galbenul – galben auriu, galben imperial, galben lămâie, galben muștar, galben venețian, galben șofran – nuanţe strălucitoare, dense, ample, expansive, toate indică un câmp cromatic vast, generos, cel mai strălucitor de pe roata culorilor, pe care, în general, îl asociem cu bogăția, puterea, căldura, vitalitatea, dinamismul, sociabilitatea, emblemă a gloriei şi a înţelepciunii.
“Galbenul este cea mai însufleţită culoare, cea care este greu de stins şi care se revarsă mereu din cadrele în care am vrea să o închidem” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, “Dicţionarul de simboluri).
Culoarea galbenă – semnificaţii simbolice şi mitologice
În antichitate, în funcţie de diversele spaţii culturale şi de tradiţii, galbenul a reprezentat un simbol plurivalent. La multe popoare, “lumina de aur” era o cale de comunicare în dublu sens, între oameni şi zei. Fiind considerat de esenţă divină, galbenul a fost, de multe ori, un simbol al autorităţii regilor, împăraţilor, un atribut care proclamă originea divină a puterii lor.
Pentru romani, deşi dominante, la nivel simbolic, erau albul, negrul şi roşul, aceştia purtau totuşi galben în timpul ceremoniilor, ca semn de prosperitate (culoare asociată cu aurul, lumina, bucuria şi sacrul), ulterior renunţând la această culoare din motive rămase necunoscute.
În mitologia greacă, “merele de aur” din Grădina Hesperidelor, erau mere fermecate, care asigurau nemurirea şi pe care Gaia, zeiţa Pământului, le dăruise Herei, soţia lui Zeus, la nunta acestora, prin urmare, simboluri ale iubirii. În schimb, “mărul discordiei”, (şi acesta un “măr de aur”), aflat la originea Războiului troian, a devenit un simbol al invidiei şi trufiei.
În Panteonul aztec, “Războinicul victorios”, zeu al Soarelui de amiază, era îmbrăcat în galben şi albastru. În cosmologia mexicană, galbenul-auriu este asociat misterului reînvierii, deoarece galbenă este culoarea pământului la începutul anotimpului ploios, înainte de înverzire.
Zoroastru/ Zarathustra, profet al religiei din Iranul arhaic și zeu, înseamnă “astru de aur”, strălucitor, mărinimos. În camerele funerare egiptene, galbenul, asociat cu albastrul, însemna o garanţie a supravieţuirii sufletului, pentru că această culoare reprezenta Soarele şi puterea divină.
Galbenul nu lipseşte nici din reprezentările mitologice ale lumii htoniene (subpământene). În multe mitologii orientale, “câinii infernali” aveau ochii galbeni, ca să pătrundă mai bine misterul tenebrelor.
Galbenul din perspectiva psihologiei
Bivalenţa culorii galben, caracteristică reprezentărilor mitologice, se pare că nu lipseşte nici din psihologie, semnificaţia acestei culori variind, de la vitalitate și optimism, până la conotații negative, cum ar fi invidia și lăcomia, în funcţie de context şi de utilizare.
Studiul efectului cromatic, la om, este un domeniu binecunoscut al psihologiei. Galbenul este culoarea pe care o percepem atunci când ochiul captează lumina cu o lungime de undă între 573 și 584 nanometri (nm).
Galbenul este asociat (şi în psihologie, ca si in mitologie) cu energia, vitalitatea, optimismul, entuziasmul, poate ridica moralul şi poate induce o stare de bine, pentru că tonurile calde sporesc emoția mai mult decât pigmenții reci. Stimulează intelectul şi comunicarea, favorizează gândirea, învăţarea şi concentarea. Este şi motivul pentru care se apelează la această culoare frecvent pentru decorarea birourilor şi a altor medii de lucru.
Deoarece galbenul atrage atenţia şi redirectionează privirea, se utilizează adesea şi de către brandurile care caută consumerism bazat pe impulsuri, rapid şi efemer.
Dintre conotaţiile negative atribuite galbenului, mai importante sunt egoismul, minciuna, invidia, resentimentele, laşitatea, furia, trădarea, aspecte care sunt consemnate încă din antichitate, în cunoscuta “Teorie a umorilor”, reluată de Hipocrate, “părintele” medicinei, în studiile sale din “Corpusul hipocratic”.
Potrivit “Teoriei umorilor”, sănătatea minții şi a organismului variază în funcție de echilibrul umorilor din corp (“crase”). Într-o astfel de abordare, unul dintre temperamentele fundamentale ar fi “biliosul” (de la bila galben-verzuie, secretată de ficat), temperament predispus la “furie” şi “violenţă”.
Misterul casei galbene, a lui Van Gogh
Vincent Van Gogh (1853-1890), pictor olandez, unul dintre precursorii postimpresionismului şi unul dintre cei mai importanţi artişti din istoria artei occidentale, autor a peste 2100 de lucrări (realizate în aproximativ un deceniu), a folosit galbenul, în picturile sale, mai mult decât oricare altă culoare. “Casa galbenă”, “Natură moartă cu gutui, lămâi, pere și struguri”, “Floarea soarelui”, “Noapte înstelată”, “Cafeneaua de noapte” sunt doar câteva tablouri realizate de Van Gogh în nuanţe de galben.
Olandez de origine, Van Gogh a ales Parisul pentru a se dezvolta ca artist, iar mai târziu, s-a mutat la Arles (un oraş din sudul Franţei), în aşa-numita “casă galbenă”, în ideea a reuni în acel loc mai mulţi artişti, ca într-un fel de vast atelier, aici începând să prindă contur misterul culorii galbene în picturile sale.
Ideea lui Van Gogh de a aduna în jurul său mai mulţi artişti nu a avut insă succes. Iniţial, doar Paul Gaugain, şi el o figură importantă a postimpresionismului francez, a acceptat să locuiască în casa galbenă, împreună cu Van Gogh. Dar, pentru că aveau idei foarte diferite despre artă și pentru că nu suporta singurătatea, Gaugain s-a mutat în scurt timp din “casa galbenă”.
Se spune că, în astfel de împrejurări, Van Gogh și-a tăiat o ureche, rezultat, probabil, al unui episod de criză psihotică sau, cum spun alţi biografi, un gest făcut ca o formă de sacrificiu sau de revoltă faţă de sine însuşi si faţă de alţii.
Nu există o explicație unanim acceptată pentru acest gest extrem, iar evenimentul rămâne un mister parțial. După ce și-a tăiat urechea, Van Gogh a fost spitalizat și a trecut prin perioade de recuperare. După acest incident, starea lui mentală a continuat să se deterioreze, iar în 1890, la vârsta de 37 de ani, s-a sinucis prin împușcare.
Galbenul în pictura lui Vincent Van Gogh
“Casa galbenă” este şi titlul uneia dintre cele mai faimoase lucrări a lui Van Gogh. Acest tablou a fost creat în septembrie 1888 și îl reprezintă pe artist aflat în fața casei sale, în Arles, Franța, lucrarea reflectând fascinația pictorului pentru galbenul vibrant și pentru lumina soarelui.
Van Gogh a fost atras de peisajul din Arles și de lumina specială a acelui loc, iar aceasta a influențat multe dintre lucrările sale din acea perioadă. În ciuda faptului că viața lui Van Gogh a fost adesea marcată de tulburări emoționale și de probleme de sănătate mentală, tabloul “Casa galbenă” rămâne un exemplu strălucitor al abilităților sale de a transmite emoții prin intermediul culorilor și formelor.
În vremea în care a fost spitalizat, între 1889 – 1890, Van Gogh a realizat şi o altă lucrare, poate cea mai apreciată, “Noaptea înstelată”, în care galbenul ocupă din nou locul central, de data acesta asociat cu o viziune particulară asupra luminii lunii.
De altfel, Van Gogh a folosit galbenul pentru a picta aproape totul – tonurile pielii, florile, stelele, luna, soarele, decorul etc.
Interpreţii operi sale sunt de acord, fără excepţie, că, în spatele luminii pe care o emană picturile sale, galbenul ascunde un secret întunecat – povestea unui om care a suferit și care și-a reflectat viziunea asupra lumii în singurătate, bazându-se pe pânza, hârtia, pensulele şi talentul său.
Vincent Van Gogh și puterea sinesteziei – culori, sunete şi sentimente
Pasiunea lui Van Gogh pentru culoarea galbenă a fost explicată în fel şi chip. Artistul însuşi mărturisea, în scrisorile către fratele său, Theo, că, pentru el, “sunetele aveau culori” și că anumite culori, precum galbenul sau albastrul, erau ca niște “focuri” care îi mângâiau simțurile, semne că celebrul geniu post-impresionist era sinestezic (sinestezie – asociație între senzații de natură diferită, care dau impresia că sunt una simbolul celeilalte).
Asociația Americană de Sinestezie (ASA), de exemplu, a demonstrat prezența “fotismelor” în stilul său pictural, adică senzații vizuale, cu punct de plecare de la un alt analizator decât cel optic, observate în perceperea imaginilor colorate. Cele mai înalte tonuri muzicale, de pildă, provoacă sinestezicilor o percepție a unor culori ca fiind mai intense, mai vii și mai strălucitoare. De asemenea, culoarea poate induce senzații auditive sau muzicale.
Într-una dintre scrisorile către fratele său, Van Gogh îi spunea că fiecare pictor are paleta sa preferată de culori și că aceste tonuri preferate sunt o modalitate prin care artistul poate traversa întunericul inimii pentru a găsi lumina. Când, pentru scurtă vreme, Van Gogh a decis să înveţe să cânte la pian, acesta declara cu entuziasm că “experienţa a fost formidabilă”, că fiecare notă muzicală îi evoca o culoare.
Neurologii spun că, atunci când ne naștem, suntem cu toții sinestezici, dar, pe măsură ce structurile noastre mentale se maturizează, toate aceste simțuri se specializează până când se diferențiază unele de altele. Pe de altă parte, se pare că aproximativ 4% dintre oameni păstrează asemenea abilități sinestezice, o parte dintre aceştia dezvoltând abilități artistice.
“Culoarea reprezintă entuziasmul pentru viață”
“Când simt nevoia de o religie, ies noaptea să pictez stelele”, “Culoarea reprezintă entuziasmul pentru viață”, mărturisea Vincent Van Gogh. Mulţi dintre contemporanii săi îi reproşau artistului că nu utiliza culorile, în tablourile sale, în concordanţă cu realitatea, dar, pentru el, lumea pulsa într-un alt fel, avea alte perspective, alte forme pe care trebuia să le metamorfozeze în felul lui.
Despre ce a însemnat Van Gogh în istoria artei, despre felul în care galbenul l-a fascinat şi despre misterele vieţii sale care continuă să provoace curiozitatea, s-au realizat două filme remarcabile: “Van Gogh at the Gates of Eternity” (2018), un film care înfățișează ultimii ani ai vieții sale, concentrându-se pe scene cu tonuri de galben, pentru ca privitorul să se pună în locul lui, şi “Scrisori de la Van Gogh” (2017), un film care tratează “teoriile” despre moartea artistului prin prisma corespondenței cu fratele său, Theo.
