Gena lui Dumnezeu, susţin unele studii recente de genetică comportamentală, de neurobiologie şi psihologie, există. Geneticianul american Dean Hamer, într-o carte intitulată “The God Gene: How Faith is Hardwired into our Genes” (“Gena lui Dumnezeu: cum credința este conectată la genele noastre”) spune că spiritualitatea este influenţată de ereditate şi că o genă specifică (VMAT2) predispune oamenii la experiențe spirituale, potenţând un sentiment înnăscut al optimismului, voința de a continua să trăiască și să procreeze și promovând o sănătate mai bună și recuperarea după boli.

Suntem programaţi să credem? Din timpuri imemoriale, oamenii au căutat să depășească realitatea imediată şi să înţeleagă ceea ce este “dincolo”. Nu este vorba doar de nevoia clasică de a fi în contact cu divinul, de practici religioase de invocare a bunăvoinţei divine, de nevoia de a fi “iertat” sau “binecuvântat”. Este, mai degrabă, ceva consubstanţial ființei umane, căutarea unei “alte realităţi”, prin care omul să-și găsească echilibrul, autorealizarea, înțelepciunea.

Este un adevăr care se impune de la sine că, în viaţa omului, există o luptă continuă intre constrângerile exterioare, între “masca” pe care, conştient sau nu, o purtăm pentru a corespunde “normelor”, regulilor, pentru a nu fi interpretaţi greşit, pentru a nu fi respinşi de colectivitate şi esenţa noastră profundă, care caută sensul autentic al vieţii, care vrea răspunsuri clare la întrebări de felul: “Care este rostul vieţii?”, “Care este locul meu în această viaţă?”, “Încotro mă îndrept?”, “Liberul arbitru este doar o iluzie?” etc.

Când este vorba de această zonă subtilă a manifestării umane – credinţă, spiritualitate, relaţia cu Dumnezeu, felul în care materia concretă generează sentimente, gânduri, abstracţiuni, un fel atât de subiectiv de a trăi – mii de ani de istorie a umanităţii şi de căutări nu au putut aduce răspunsuri clare.

Gena lui Dumnezeu – un aspect controversat

Gena lui Dumnezeu
Gena lui Dumnezeu

Geneticianul american Dean Hamer a ajuns la concluzia că Gena lui Dumnezeu există după ce a comparat peste 2.000 de mostre de ADN, susţinând că, foarte posibil, capacitatea unei persoane de a crede în Dumnezeu este legată de substanțele chimice ale creierului. El a aplicat voluntarilor şi un set de 226 de întrebări, pentru a evalua cât de conectaţi se simt aceştia cu Universul, cu o putere care transcende realitatea noastră.

Coroborând datele, el a juns la concluzia că cei care aveau gena VMAT2, în moştenirea lor genetică, aveau mai multe şanse să dezvolte o credinţă de natură spirituală. Gena VMAT2 este un “transportor vezicular de monoamine” (monoamine – neurotransmiţători, precum dopamina, serotonina etc.), care reglează fluxul de substanțe chimice care modifică starea de spirit în creier.

Principalele argumente ale lui Dean Hamer, în susţinerea ipotezei că Gena lui Dumnezeu există, sunt legate de faptul că “spiritualitatea poate fi cuantificată prin măsurători”, că “tendința de bază către spiritualitate este parțial ereditară”, că “o parte a acestei moşteniri genetice poate fi atribuită genei VMAT2”, că “această genă acționează prin modificarea nivelurilor de monoamine” şi că “spiritualitatea oferă un avantaj evolutiv, oferind indivizilor un sentiment înnăscut de optimism”. Potrivit ipotezei lui Hamer, Gena lui Dumnezeu este responsabilă şi pentru senzațiile asociate cu experiențele mistice şi amplifică sentimentele de conectare la un univers mai mare.

Gena lui Dumnezeu măsurată cu scala lui Cloninger

ADN-ul uman si Gena lui Dumnezeu
ADN-ul uman si Gena lui Dumnezeu

În măsurătorile sale, geneticianul american a folosit, printre altele, şi “scala de autodepăşire” dezvoltată de psihiatrul şi geneticianil Robert Cloninger, care se referă la predispoziţia pe care o au oamenii de a căuta ceva mai “înalt”, ceva dincolo de existența lor individuală, o capacitate de înțelegere intuitivă a unor aspecte fundamentale pentru umanitate, cum ar fi compasiunea, etica, arta și cultura, o conștientizare a prezenței divine.

Cloninger observă că astfel de experiențe de “uitare de sine” și de identificare transpersonală corespund cu ceea ce Sigmund Freud a numit „sentimente oceanice” şi care diferă de aderarea intelectuală la anumite dogme sau ritualuri religioase. Cloninger a observat, de asemenea, că oamenii au nevoie să experimenteze “autodepășirea”, pentru a face față suferinței și pentru a se bucura pe deplin de frumuseţea, minunile și misterele vieții.

Toate ființele umane au nevoi spontane de fericire, înțelegere de sine și iubire”, spune psihiatrul american, iar fiinţa umană trebuie înţeleasă ca fiind mai mult decât o sumă de date, de stări şi de manifestări, un om înseamnă corp, minte şi spirit şi numai o perspectivă integratoare poate duce la o înţelegere adecvată a naturii sale.

Dincolo de experimente, metode de analiză şi interpretare, teoria lui Hamer despre Gena lui Dumnezeu rămâne o ipoteză controversată, respinsă, în mare măsură, şi de lumea ştiinţifică şi de către către teologi, al căror principal argument este că “nu se poate reduce credinţa la un numitor comun al supravieţuirii genetice”. La toate acestea, răspunsul lui Hamer a fost că el “se referă la existența Genei lui Dumnezeu, nu la existența unui Dumnezeu”.

De la Gena lui Dumnezeu, la neuronii spiritualităţii

Neuronii spiritualităţii
Neuronii spiritualităţii

Spiritualitatea, ca expresie fundamentală a personalităţii umane, a fost definită în fel şi chip de-a lungul timpului, de la abordările din sfera religiei, la cele filosofice şi ştiinţifice. Lăsând deoparte diferenţele majore dintre astfel de interpretări, există un element comun – acela că spiritualitatea relevă aspectele cele mai profunde ale fiinţei umane, este dimensiunea interioară care face posibilă afirmarea adevăratului nostru potenţial şi poate fi cheia către libertate şi identificarea sensului vieţii.

Apoi, credincioşi sau atei, probabil că fiecare dintre noi a trăit, la un moment dat, experienţa unui alt mod de a înţelege lumea, nu din zona raţionalului, ci a inexplicabilului, a inefabilului. Iar întrebarea la care ştiinţa modernă caută, cu fervoare, un răspuns este: “Creierul a creat un Dumnezeu pe care să-l perceapă sau Dumnezeu a creat creierul omului pentru a primi mesajul divin?”.

O realitate contestată până nu demult, dar unanim acceptată astăzi, se referă la faptul că mintea/ creierul uman are o caracteristică – neuroplasticitatea – care face ca repetabilitatea unor acţiuni, gesturi să genereze noi conexiuni între neuroni, Astfel, şi gândurile pe care le cultivăm insistent, inclusiv rugăciunea, determină formarea unor “poteci” neuronale, diferite de la individ la individ.

Când cineva se roagă, de exemplu, în acest fapt este implicat limbajul şi, cu ajutorul imagisticii cerebrale, s-a observat că, în astfel de momente, se activează în creier circuitele de recompensă (esenţiale pentru viaţă), fiind inhibate cele ale orientării spaţiale, situaţie care are efecte categorice în luarea deciziilor.

Neuronii spiritualităţii şi armonizarea undelor cerebrale

Creierul uman si Universul
Creierul uman si Universul

Au fost măsurate ştiinţific, în timpul rugăciunii, şi undele cerebrale şi constatarea este clară – la persoanele care se roagă, undele cerebrale manifestă tendinţa de armonizare. În diverse zone ale creierului, neuronii “pulsează” (influxul nervos funcţionează ritmic, la frecvenţă mai înaltă sau mai joasă), apoi se liniştesc, dominante fiind, în astfel de momente, undele alpha, cu o frecvenţă cuprinsă între 8 şi 12 Hertzi, caracteristice stării de relaxare.

Un profesor la Universitatea din Pennsylvania, care a publicat nenumărate studii consacrate legăturii dintre neurotransmiţători şi sentimentul religios, Andrew Newberg, a făcut măsurători, cu ajutorul unei camere tomografice, la călugării din Tibet, pentru a evalua puterea rugăciunii. Rezultatele au fost asemănătoare cu cele ale lui Andrew Newberg, în sensul că, în timpul meditaţiilor, centrii atenţiei (din lobii centrali) blochează gândurile secundare, concentrându-se pe rugăciune.

Valeri Slezin, directorul Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare și Dezvoltare Psihoneurologică, din Sankt Petersburg, a constatat şi el că, în timpul rugăciunii, se petrece un fenomen excepţional, un fel de “stingere” a cortexului cerebral (stare pe care o pot avea numai bebeluşii de până la trei luni, în braţele mamei) şi că, în astfel de momente, la adulţi, se produc şi procese reparatorii ale conştiinţei. Astfel s-ar explica şi rolul rugăciunii în procesele de vindecare fizică şi psihică.

Citește și:  Cel mai vechi ADN uman

Roger Penrose şi conştiinţa cuantică

Constiinta cuantica
Constiinta cuantica

Dacă Gena lui Dumnezeu rămâne o temă controversată şi încă insuficient demonstrată, aşa cum mulţi se îndoiesc de efectele rugăciunii, existenţa unor neuroni ai spiritualităţii pare să devină o certitudine.

În 2020, Roger Penrose, fizician, matematician, filozof al științei și laureat al Premiului Nobel pentru fizică, autor al unor cărţi despre legătura dintre fizica fundamentală și conștiința umană, într-un volum intitulat “Umbrele minţii” (“Shadows of the Mind”), afirma, în mod categoric, că “legile fizicii produc sisteme complexe, iar aceste sisteme complexe duc la conştiinţă […] Rămân însă mistere considerabile în această zonă a existenţei noastre şi suntem încă foarte departe de explicaţii care să le elucideze”.

Savantul englez susține că legile cunoscute ale fizicii sunt inadecvate pentru a explica fenomenul conștiinței, că aceasta este rezultatul efectelor gravitației cuantice în microtubuli, idee care stă la baza teoriei Orch-OR (“Reducerea obiectivă orchestrată”), o teorie care postulează originea conștiinței la nivel cuantic, în interiorul neuronilor, unde au loc un fel de “vibraţii cuantice”, care iau naştere în structuri intracelulare (microtubuli) ale neuronilor cerebrali. Teoria lui Roger Penrose ar explica, astfel, şi de ce computerele de astăzi nu pot avea inteligență.

Medicina cuantică – marea revoluţie ştiinţifică a mileniului al III-lea

Universul si creierul uman
Universul si creierul uman

Medicina cuantică, despre care se crede că va fi marea revoluţie ştiinţifică a mileniului al III-lea, din perspectiva căreia totul în jurul nostru este energie, avansează ideea, pe care, intuitiv, omul o cunoaşte de multă vreme, că suntem conectaţi la vibraţia Pământului şi a Universului şi că, prin fenomenul de rezonanţă, putem să ne modificăm frecvenţa, să fim în armonie cu ceea ce este firesc naturii noastre, stare în care blocajele reprezentate de boli, frici, traumatisme, diverse alte dezechilibre ar fi eliminate.

Nu se ştie dacă “Gena lui Dumnezeu” sau alte concepte lansate în lumina noilor cercetări vor avea vreun loc în viitoarea înţelegere a mecanismelor minţii noastre, dar tot medicina cuantică spune că celulele corpului nostru au memoria istoriei personale, cu toate bucuriile, neliniştile, căutările, amintirile care ne definesc personalitatea şi care sunt codificate cu ajutorul frecvenţelor.

Există apoi nişte corpusculi de energie electromagnetică – biofotonii – care nu provin din reacţii enzimatice, ci din emisii spontane de lumină şi care influenţează nenumărate procese din organism, în special la nivelul creierului. Ar fi de ajuns să (re)învăţăm cum se poate face o “comutare” către starea de bine, către armonizarea cu vibraţiile lumii şi ale Universului, iar una dintre căi pare a fi rugăciunea. Nu întâmplător, toate experimentele ştiinţifice au indicat că cei care se roagă pot să-şi controleze mai bine stările, emoţiile, gândurile.

Neuroteologia – un domeniu de graniţă

Credinta si rugaciune
Credinta si rugaciune

Neuroteologia sau neurostiinta religiei este un domeniu de cercetare nou, care are ca scop explicarea, în termenii neurostiintelor, a dorinţei/ nevoii omului de “a crede”, pornind de la premisa că există un suport neurologic (fie că este vorba de “Gena lui Dumnezeu”, de “neuronii spiritualităţii” sau de alte mecanisme) al experienţelor subiective de natură religioasă, spirituală sau mistică.

Cel care a utilizat primul conceptul de neuroteologie este scriitorul britanic Aldous Huxley, într-un roman cu valoare testamentară – “Insula” – publicat în 1962, cu un an înaintea morţii.

Peste trei decenii aproape, englezul Laurence O. McKinney, preocupat de “biochimia conștiinței”, de “psihobiologia spirituală”, a preluat conceptul lui Huxley şi a fondat un domeniu de cercetare, odată cu publicarea cărţii “Neuroteologia: religia virtuală în secolul al XXI-lea” (“Neurotheology: Virtual Religion în the 21st Century”).

Pornind de la constatrea că omul nu are amintiri dinaintea vârstei de trei ani, pentru că abia după această vârstă dezvoltarea cortexului prefrontal creează capacitatea de percepţie a timpului, Laurence O. McKinney crede că, în această realitate, îşi au originea întrebările de mai târziu despre “sensul vieţii”, despre “încotro, spre ce ţintă se îndreaptă viaţa”, “în cine sau ce să cred?” etc.

Alte dovezi şi experimente pentru cercetarea neuroteologică

Gena lui Dumnezeu, neuronii spiritualităţii şi neuroteologia
Gena lui Dumnezeu, neuronii spiritualităţii şi neuroteologia

În prezent, neuroteologia face progrese remarcabile, adunându-se tot mai multe dovezi că sentimentul religios este generat de cauze “cerebrale”, de hiperactivarea hipocampului, a amigdalelor şi a regiunilor temporale sub-corticale, care stimulează secreţia de neurotransmiţători, determinând o stare de pace, de armonie şi echilibru.

În anii 2000, alte experimente par să confirme astfel de puncte de vedere. De exemplu, un psiholog de la Universitatea Hertfordshire, din Marea Britanie – Richard Wiseman – apelând la 750 de voluntari, care au fost puşi în situaţia de a asculta cântece religioase de joasă frecvenţă (10 – 20 Hertzi), precum a orgilor din bisericile catolice, a constatat că aceştia au trăit emoţii intense, că ritmul cardiac s-a accelerat şi că amintiri refulate au ieşit la suprafaţă.

Probabil că va mai trece mult timp până când să se poată răspunde acceptabil la întrebarea dacă Dumnezeu a creat creierul pentru a-i primi “semnalele” sau creierul, de-a lungul evoluţiei, la convergenţa unor factori materiali, sociali, culturali, psihologici, spirituali, l-a creat pe Dumnezeu.

Dincolo de religii şi doctrine

Gena lui Dumnezeu, neuronii spiritualităţii şi neuroteologia
Gena lui Dumnezeu, neuronii spiritualităţii şi neuroteologia

Devine din ce în ce mai evident că teoriile clasice despre conştiinţă, spiritualitate, ca fiind un produs al activităţii fizice a creierului, nu mai sunt viabile. Orice acţiune fizică poate fi, astăzi, simulată pe calculator, mai puţin o simulare a conştiinţei, a dimensiunii noastre spirituale, a emoţiilor, a credinţelor noastre. Acestea din urmă sunt trezite, cu siguranţă, de “altceva”, iar taina acestui “altceva” este departe de a fi descifrată.

Iar când este vorba de spiritualitate sau de “inteligenţa spirituală”, aceasta nu se suprapune neapărat conştiinţei religioase. Este, mai degrabă, o chestiune de a vedea spiritualitatea ca pe un instrument cu care să putem transcende propria realitate, plecând mereu de la autocunoaștere şi fără a ignora alte forme ale cunoaşterii. Cu siguranţă, mulți oameni experimentează momente din viață care pot fi considerate ca fiind “spirituale”: atunci când sesizăm o trezire a simțurilor noastre, o stare de seninătate sau o legătură specială cu lumea din jurul nostru.

O cale simpla…

Soren Kierkegaard, un cunoscut filosof şi scriitor din secolul al XIX-lea, care a influenţat major filosofia şi teologia modernă, spunea că: “În adevărata esenţă a rugăciunii, nu Dumnezeu este cel care aude ce i se cere, ci cel care se roagă, cel care continuă să se roage până devine el însuși cel care aude ce vrea Dumnezeu”.

Până vom afla dacă ADN-ul nostru conţine sau nu “Gena lui Dumnezeu”, dacă posedăm sau nu nişte “neuroni ai spiritualităţii”, chiar dacă suntem sau nu “credincioşi”, “religioşi”, toţi avem la îndemână o “cale” spre eul nostru autentic, profund, cel care nu poartă “măştile” construite prin condiţionări de toate felurile, repetate, toţi putem ridica nişte “bariere” care ne limitează, alegând să acţionăm cu sinceritate, cu simplitate, cu empatie, cu integritate, cu perseverenţă şi curaj. Toate acestea ne vor “lumina” asupra sensului vieţii şi înţelegerii a ceea ce suntem. La nivel individual fiecare decide dacă are nevoie de astfel de răspunsuri şi dacă da, pe ce cale le va căuta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.