Geografia este una dintre cele mai provocatoare stiinte, nu numai prin continutul sau traditional, consacrat, ci si prin ramificatiile moderne, care vizeaza geografia comportamentala, geografia economica, geografia militara, geografia radicala, geografia matematica, geografia politica. Termenul “geografie” provine din grecescul “ge”/”geo” (Pamant) si “graphein” (scriere/descriere), asadar, “descrierea Pamantului”, din diverse puncte de vedere – al reliefului, al fenomenelor naturale, al locuitorilor, al hidrologiei, climatologiei, oceanografiei etc. Istoricul grec Herodot (secolul al V-lea i.Hr.) si, apoi, Eratosthenes, invatat din secolul al III-lea i.Hr., autorul primei harti a lumii, care s-a pastrat pana in zilele noastre, sunt cei dintai care au utilizat acest cuvant, cu sensul de stiinta care isi propunea sa descopere si sa exploreze continentele, sa descrie Pamantul ca parte a unui sistem astronomic, sa masoare distante, sa cartografieze toate zonele cunoscute. Herodot, prin scrierile sale, a dovedit o foarte buna cunoastere a Bazinului mediteraneean, el a inteles si a descris, in detaliu, procesul prin care marile fluvii (de exemplu, Nilul, Dunarea) dau nastere deltelor, precum si felul in care se manifesta vanturile, care au tendinta de a sufla dinspre zonele reci, spre cele mai calde.
Pana la elaborarea modelului heliocentric, secole de-a randul, oamenii de stiinta si-au pus problema formei Pamntului si a locului sau in Univers, apeland la tot felul de reguli matematice si supozitii astronomice care sa permita studiul geografiei fizice. Eudoxus din Knidos, astronom vestit al Antichitatii, a emis, printre primii, teoria ca Pamantul este rotund, explicand diferentele climatice, iar Parmenide a dus mai departe acest rationament, emitand ipoteza ca, pe Terra, exista cinci mari regiuni – cei doi Poli, corespunzand zonelor reci, Ecuatorul, cu clima torida, si, intre aceste extreme, cele doua emisfere, nordica si sudica, avand temperaturi convenabile pentru a fi locuite. Antichitatea romana s-a remarcat, in domeniul geografiei, prin scrierile lui Strabon, care a realizat nu numai o ampla descriere a regiunilor cunoscute, la vremea respectiva, de pe Terra, dar tot el a avansat si ideea ca studiul geografiei este indispensabil pentru cucerirea si guvernarea unor noi teritorii, de catre marile imperii.
In Evul Mediu, interesul pentru geografie a intrat intr-un con de umbra, reprezentarea comuna a Pamantului fiind sub forma unui cerc, in interiorul caruia erau dispuse continentele, in jurul unui T inversat, deasupra liniei orizontale (care reprezenta Marea Mediterana) fiind plasata Europa, dedesubt, Africa, Asia in dreapta. Bara verticala a Literei T corespundea fluviilor Nil si Dunare, despre care se presupunea (in mod eronat, evident) ca se intalnesc intr-un anume punct. La intersectia celor doua linii, verticala si orizontala (T), se afla Ierusalimul, orasul sfant, considerat centrul lumii. In aceasta epoca, se pare ca civilizatia araba a facut progrese in consolidarea cunostintelor geografice, fie si numai pentru faptul ca cele cinci rugaciuni obligatorii de peste zi, facute cu fata catre Meka, necesitau stapanirea unor informatii riguroase legate de orientare.
O contributie esentiala la cunoasterea Orientului indepartat, in perioada medievala, a avut-o Marco Polo, negustorul venetian, care, in “Cartea minunilor”, descrie calatoria pe care a facut-o spre Asia, pana in China si in Mongolia, pe “drumul matasii”, pentru a ajunge si a intra in serviciul imparatului mongol Kubilai Khan, unde a ramas timp de saptesprezece ani. Aceasta scriere a avut o deosebita importanta si pentru realizarea unor harti noi, de mare folos pentru exploratorii secolelor al XIV-lea – al XVI-lea.
Renasterea a fost, fara dubiu, epoca marilor descoperiri geografice, prin marile expeditii ale lui Vasco da Gama (in Africa si India), Cristofor Columb (America Centrala si Caraibe), Magellan (in America de Sud si in Oceanul Pacific). O noua generatie de oameni de stiinta se impun in acest domeniu, germanul Bernhard Varenius publicand, in 1650, “Geographia Generalis”, iar geograful flamand Gerardus Mercator este autorul unei cuprinzatoare harti a lumii.
Bazele geografiei, ca stiinta cu un obiect de studiu bine definit, s-au pus in secolul al XVIII-lea, prin activitatea marelui explorator britanic James Cook, primul european care a ajuns pe coasta de est a Australiei si in Hawai, primul care a trecut de Cercul Polar de Sud, primul care a cartografiat regiuni, pana la el neatinse de piciorul uman, cum ar fi Terra-Nova, insula din nordul Canadei sau Noua Zeelanda.
In secolul al XIX-lea, geografia s-a generalizat ca disciplina de studiu in scoli. In acelasi timp, in Anglia, s-a infiintat “Royal Geographical Society” (1830), iar in Statele Unite ale Americii, “National Geographic Society” (1888), cea din urma incepand si publicarea celebrei reviste “National Geographic”, care, in prezent, este editata in 33 de tari, depasind lunar 40 de milioane de cititori.
Geografia moderna, incepand cu secolul al XX-lea, a dezvoltat noi directii de cercetare. Una dintre cele mai interesante vizeaza geografia comportamentala, care porneste de la premisa ca starea fizica, mentala si comportamentul uman sunt influentate de spatiul geografic, ceea ce explica, in mare masura, profilul unei colectivitati, al unui popor, care s-a dezvoltat in anumite conditii de relief, clima si vegetatie. Potrivit convingerilor populare, transmise prin traditie, se spune ca, in zonele cu climat tropical, oamenii sunt mai contemplativi, mai lenti in manifestarile lor, in timp ce locuitorii din zonele temperate, avand in vedere schimbarile frecvente ale presiunii atmosferice, ar fi mai agili, fizic si intelectual.
Pe de alta parte, cei care locuiesc intr-un relief dominat de munti cu inaltimi ametitoare sau cu deserturi nesfarsite au o viziune mai “fatalista” asupra vietii, mediul geografic dandu-le un anume sentiment al fragilitatii si al neputintei de a se confrunta cu forta naturii, in timp ce un relief mai bland, de campie sau colinar, confera firii oamenilor capacitatea de a percepe viata intr-un mod mai optimist. Observatiile empirice asupra relatiei dintre om si spatiul geografic, completate cu interpretari psihologice si filozofice au generat diverse teorii si curente de gandire, dintre care behaviorismul (din englezescul “behavior” – “comportament”) a suscitat interesul specialistilor, in cea mai mare masura, la inceputul secolului al XX-lea si, ulterior, in anii 1940-1950, prin lucrarile psihologului american Frederic Skinner.
Desi am putea fi tentati sa credem ca toate lucrurile importante care constituie obiectul de studiu al geografiei au fost deja descoperite si definite, in realitate, viata naturii (inclusiv relieful, apele, clima), ca sa nu mai amintim de economie, demografie, ecologie, politica, sunt intr-o continua dinamica, influentata, paradoxal, nu in sensul bun, de interventia omului, care de-abia acum, la inceputul mileniului al treilea incepe sa constientizeze responsabilitatile sale fata de ceea ce natura i-a daruit cu atat generozitate.
