Gerul Bobotezei este o expresie arhicunoscută, referindu-se la faptul că, în această perioadă a anului, tradiţional, când creştinii ortodocşi sărbătoresc Botezul lui Iisus Hristos în apele Iordanului, vremea era aspră, cu temperaturi foarte scăzute – un fapt care, cel puţin în ultimii ani, nu mai corespunde realităţii. Iernile de altădată, cu troiene de zăpadă, cu peisaje ireal de frumoase, “de poveste”, au lăsat loc temperaturilor mai ridicate, ale celor mai calde ierni din ultimii o sută de ani.
Pe de altă parte, nu trebuie pierdut din vedere că originea expresiei “Gerul Bobotezei” se află într-o perioadă veche, când, şi la noi, se folosea calendarul iulian, înlocuit, în 1924 (în Biserica Ortodoxă Română), cu cel gregorian. Pentru cei care încă mai respectă calendarul pe stil vechi, numit calendarul iulian, Crăciunul se celebrează la data de 7 ianuarie, iar Boboteaza se sărbătoreşte la data de 19 ianuarie. Dacă luăm ca reper sărbătorile pe rit vechi, este posibil să simţim “Gerul Bobotezei” în jurul datei de 19 ianuarie, aşa cum s-a mai întâmplat.
“Apa Botezului” – renaştere spirituală
Expresia “Gerul Bobotezei” are legătură şi cu obiceiul, păstrat şi astăzi în anumite zone ale ţării (în localităţile de pe malul Dunării sau de la malul mării, mai ales), ca tinerii să se întreacă să scoată la mal crucea pe care preotul o aruncă în apa îngheţată, iar cel care reuşeşte va fi ferit de boli şi va avea parte de bine tot anul.
O astfel de tradiţie, ca şi stropirea caselor şi a gospodăriilor cu apă sfinţită au legătură cu sensul simbolic al sărbătorii, acela de renaştere a lumii, de “reîmprospătare”, de recunoaştere a apei ca principiu vital, o reiterare a Începutului, când “Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor”. “Apa Botezului” permite intrarea într-o nouă stare, prin alungarea răului, abandonarea “omului de dinainte” şi renaşterea sub cele mai bune auspicii.
Gerul Bobotezei – o expresie autohtonă
În Biserica Occidentală, ca şi în cea Orientală, sărbătoarea din data de 6 ianuarie este numită Epifanie (din grecescul “epiphaniea” – a se arăta, a se manifesta, a străluci) sau Teofanie (gr. “theophaneia” – “apariţie a divinităţii”), însemnând “manifestarea sacrului în profan” şi marcând (în creştinismul occidental) apariţia magilor (Melchior, din Persia, Gaspar, din India, şi Baltazar, din Arabia) veniţi să aducă daruri din Răsărit, “aur, smirnă şi tămâie”, la Naşterea Domnului.
Pentru creştinii ortodocşi, Epifania este Sărbătoarea Botezului lui Iisus Hristos, Scripturile menţionându-l pe Ioan Botezătorul, vestitorul şi botezătorul lui Iisus, ca fiind cel spre care Iisus s-a îndreptat pentru a se împlini planul lui Dumnezeu.
“Boboteaza” (inclusiv expresia “Gerul Bobotezei”) este un termen autohton, probabil o formă populară după slavonescul “Bogojavlenije” (”Bogu” – Dumnezeu şi “javlenije” – botează). Alţi lingvişti consideră că ar putea fi şi un derivat din “apă-botează” (o structură lingvistică încă prezentă în limbajul popular din Maramureş, Banat, Transilvania), deşi este greu de explicat în ce fel s-a ajuns (fonetic) de la “apă”, la silaba “bo” (“apă botează” – Bobotează).
Dincolo de etimologie însă, important este ca Boboteaza este una dintre cele mai importante sărbători ale Creştinătăţii, care marchează naşterea spirituală a Mântuitorului. Iar dacă într-o astfel de zi (sau, pe stil vechi, la 19 ianuarie), pomii sunt încărcaţi cu promoroacă, spun tradiţiile, este semn de rod bogat, de an bun şi darnic. Şi chiar dacă zăpada nu va scârţâi sub picioare şi nici pietrele nu vor crăpa de “Gerul Bobotezei”, sărbătoarea aduce oricum un “spirit” nou, de nou început, de timp primenit, apele, natura se purifică, omul însuşi se “înnoieşte”.
