Greva profesorilor, “intre oglinzi paralele”. Şi un sofism – “apelul la ridicol” al autorităţilor

Greva profesorilor (greva de avertisment, din 17 mai 2023, şi greva generală, începând cu 22 mai 2023) părea, iniţial, un “eveniment” printre altele, de neluat în seamă, într-o realitate inerţială, apatică, în care, vorba lui “Nenea Iancu” (I.L. Caragiale), nimic nu putea fi mai important decât “enteresul şi iar enteresul”, marcă a vieţii politice desigur, în contrast evident cu o anume resemnare, o aparentă neputinţă, indiferenţă adesea, a celor mulţi, tăcuţi sau, probabil, prea prinşi în paradigma rutinei, prea ocupaţi cu stereotipul trai cotidian, cu “supravieţuirea”.

Când greva profesorilor a continuat, a devenit imposibil de ignorat, apele au început să se agite, nu din grijă faţă de aceştia, nici faţă de elevi, ci pentru că “nu au ales momentul potrivit” (era “vremea rotativei guvernamentale”, a “socotelilor” şi a “împărţelilor”, nu era timp de nimicuri etc.).

Poate că nu este întâmplător că tocmai profesorii – “docili”, prea decenţi în solicitările lor, lăsaţi mereu la coada “priorităţilor” (de fapt, în afara priorităţilor), trimişi constant şi cu aroganţă (de către cei care au ştiut să se “descurce”) la misiunea lor de “apostolat”, ca într-o nesfârşită şi anacronică luptă cu “soarta”, după principiul “Ai carte, n-ai parte!” sau, poate, ai “Ghinion!” – au tulburat “jocurile” puterii.

Se pare că, în spaţiul autohton, când este vorba despre învăţământ, s-a perpetuat o retorică goală de conţinut, despre eterne “reforme”, lansate de “specialişti” din birouri, rupţi de realitatea sistemului educaţional, abandonate înainte de a începe, schimbate, reevaluate superficial, ignorându-se cerinţele lumii reale, toate pe fondul unei subfinanţări constante a acestui domeniu care nu a fost niciodată “prioritate naţională” decât declarativ, în diverse discursuri publice, electorale, uitate a doua zi.

Greva profesorilor, reacţia autorităţilor şi un sofism

Greva profesorilor (cu sacrificii financiare suportate tot de profesori, din salariul lor derizoriu) a readus în atenţie marile probleme ale învăţământului românesc – laitmotive ale ultimilor 33 de ani, cât au trecut de la Revoluţia din 1989 – de parcă, în tot acest timp, în societatea românească, nu s-ar fi exersat decât “mersul pe sârmă” intre incompetenţă şi eludarea voită a aspectelor de fond, ca şi cum viaţa fiecăruia dintre noi ar fi un rol într-o piesă in care trebuie să ascultăm indicaţiile de regie pentru a-l juca.

Adevărul spune că există multe disfuncţionalităţi şi inerţii în învăţământul românesc, că programele şcolare, adeseori, sunt rupte de realitate, aglomerate şi sterile şi că doar efortul continuu al profesorilor, inteligenţa şi profesionalismul lor (al celor mai mulţi) mai salvează câte ceva, lăsând loc şi timp, cu dificultate, în “galopul” continuu prin conţinuturi, pentru stimularea gândirii critice, a creativităţii, a talentelor, predispoziţiilor elevilor, că manualele, prăfuite şi la propriu şi la figurat, abundă în informaţii neactualizate sau greşite, că profesorii (al căror rol nu este de a-i “supraveghea” pe copii, ca nişte “bone”- mai bine plătite, de altfel – atunci când părinţii nu au cu cine-i lăsa acasă) trebuie să-şi dovedească valoarea/ competenţele nu prin realitatea orei de curs şi a rezultatelor acesteia, ci prin munţi de hârtii, prin “grosimea” dosarelor care să le ateste “meritele” etc.

Un sofism – Apelul la ridicol…

Până la acest moment, răspunsul autorităţilor la greva profesorilor este un sofism (argument eronat, folosit în scopul de a induce în eroare şi denaturând punctul de vedere al oponenţilor, pentru a fi mai uşor de combătut) – “apelul la ridicol”.

Aşadar, răspunsul autorităţilor, deocamdată, ca şi în multe alte împrejurări care au legătură cu viaţa noastră (nu numai cu învăţământul), a fost “apelul la ridicol”, încercând, în faţa opiniei publice, să acrediteze ideea că “profesorii vor bani, dar ţara este într-o situaţie dificilă” (oare de ce?), “profesorii vor bani, dar nu se gândesc la elevi” etc. – situaţie care, pentru oamenii care nu au trecut degeaba prin şcoală, ar trebui să fie clară, este doar o tentativă lamentabilă de manipulare, în absenţa unei atitudini responsabile în raport cu realitatea şi cu rolul pe care şi l-au asumat cei care conduc si decid.

Greva profesorilor, “intre oglinzi paralele”

Pus între oglinzi paralele, învăţământul românesc se va vedea, cu siguranţă, diferit, dar departe de a fi “o lume minunată”. La fel şi greva profesorilor şi situaţia acestora. Poate că unele oglinzi deformează, poate că altele oferă o imagine ternă sau, dimpotrivă, idealizată.

Într-o carte publicată în 2015, intitulată “Mediocraţia”, filosoful canadian Alain Deneault, analizând diverse aspecte ale societăţii contemporane, observa că există o tendinţă accentuată de a se promova mediocritatea, adică indivizi nici buni, nici răi, care se subordonează aproape instinctual unei ordini prestabilite, care acceptă “să joace jocurile impuse” şi care nu sunt preocupaţi decât de îndeplinirea “caietului de sarcini”.

Rolul şcolii şi al profesorilor nu este acela de “a juca jocuri impuse”, nici de a îndeplini “caietul de sarcini” de la partid. Tot mai mulţi sociologi afirmă că, din nefericire, “reţeta” lumii contemporane, cu diferenţe de la ţară la ţară, este ca omul, indiferent de profesie (cu excepţia celor care au puterea deciziei politice), să nu-şi dorească mai mult decât ceea ce i se oferă, deşi ar avea capacitatea de a transforma totul, să accepte că orice “zbatere” ar fi inutilă, o lume în care şi sentimentele devin “mediocre”, chiar inutile, ca în celebrul roman (distopie) al lui Aldous Huxley, “Minunata lume nouă” (“Brave New World”).

În urmă cu peste două milenii şi jumătate, Euripide, unul dintre “părinţii tragediei”, observa, privind spectacolul lumii, că, în general, se răsplătesc servilismul, conformismul, obedienţa, şi nu curajul, meritul, abnegaţia, devotamentul, demnitatea, succesul, creativitatea – aspect care se poate constata şi în lumea în care trăim astăzi.

Să fie vorba de o latenţă a naturii umane, care pândeşte din umbră, pentru a se manifesta atunci când condiţiile îi devin “prielnice” sau, poate, o consecinţă a dezorganizării, ipocriziei, a incompetenţei, care se amplifică hidos cu fiecare zi, precum tentaculele unei caracatiţe?

“Tot ce nu avem la naştere… dobândim prin educaţie”

Fiecare dintre noi am trecut prin şcoală, ne-am luat repere valorice, morale, intelectuale (conştientizând, la vârsta respectivă, mai mult sau mai puţin acest fapt). “Ne naştem slabi – spunea Jean Jacques Rousseau – avem nevoie de putere; ne naştem fără nimic, avem nevoie de ajutor; ne naştem naivi, avem nevoie de cunoaştere. Tot ce nu avem la naştere şi fără de care nu putem trăi dobândim prin educaţie”.

Fără educaţie sau cu o educaţie deficitară, un om, în sensul autentic al cuvântului, nu se poate dezvolta, nu îşi poate împlini destinul, nu poate fi liber. Este un adevăr pe care ţările care figurează în topul sistemelor de învăţământ performante l-au înţeles de mult timp.

Au înţeles că “Spiritul nu este un recipient de umplut, ci mai degrabă un foc de aprins” (Plutarh), iar atingerea unui astfel de standard nu este posibilă cu lozinci contextuale, repede uitate după ce se disipează momentele critice, cu lamentări ale autorităţilor, cuvinte goale, comunicate seci, promisiuni jenante, carduri ale umilinţei, incertitudini, lipsă de respect şi de responsabilitate.

Atât timp cât, într-o ţară, sistemul de învăţământ rămâne într-un plan secund din punctul de vedere al factorilor decizionali şi al societăţii, în general, sau este ignorat, progresul este lent, nesemnificativ, drumul haotic, orizonturile din ce in ce mai înguste, oamenii tot mai nefericiţi.

„Scopul educației este de a transforma oglinzile în ferestre”…

Când tot mai mulţi oameni vor înţelege că “Scopul educației este de a transforma oglinzile în ferestre” (Sydney J. Harris) şi că fără profesori cu vocaţie, respectaţi, care să nu aibă grija “supravieţuirii” (cum niciun om, indiferent de munca pe care o face, nu ar trebui să o aibă) sau cărora să nu li se arunce, conjunctural, penibil, “un os de ros”, este imposibil de atins un astfel de deziderat, poate că lumea va fi mai luminoasă. Va fi? Sau vom prefera “umbrele” cu care ne-am obişnuit, în detrimentul luminii, ca şi cum am trăi în “Peştera lui Platon”, din care nici măcar nu suntem interesaţi să ne salvăm?