Haremul – scurta istorie

In sensul strict oriental al termenului, haremul (in araba, “harim”/ “harâm”) este sinonim cu “interzis barbatilor” sau “tabu”, din punctul de vedere al religiei, adica “despre care nu trebuie discutat”, din pudoare, din superstitie, din principiu.

Intr-un sens mai general, consacrat, haremul desemneaza suita de femei/ cadane (concubine sau “simple frumuseti”) din jurul unui personaj important (musulman), precum si resedinta acestora. Antonimul cuvantului « harem » (« harâm ») este « halâl » (« ceea ce este permis » de religie). Ambii termeni – harâm si halâl – apartin lui « hudud », care fixeaza limitele intre ceea ce este permis si ce nu.

Haremurile au fost prezente in multe dintre civilizatiile antice, inclusiv la greci (deci si in spatiul european), unde se numeau ginecee, dar ultimele mari haremuri au fost cele ale sultanilor Imperiului Otoman. Un harem era un univers inchis, femeile fiind proprietatea exclusiva a sultanului, in prezenta caruia trebuiau sa se poarte cu tot respectul, vorbind cu voce joasa sau comunicand prin semne. Totusi, multe dintre « captive », odata ajunse la varsta maritisului, ieseau din Serai, pentru a se casatori cu ofiteri ai Imperiului. Pentru ca erau educate (studiau Coranul, limba otomana, istoria, geografia, poezia, dansul, invatau cum sa se imbrace, dar si un anumit cod al seductiei), fostele concubine ale sultanului isi asumau, adeseori, si rolul de « sfatuitoare » pentru alte femei. « Arta » de a se comporta, pentru a fi pe placul sultanului, era transmisa in interiorul a ceea ce se numea, la epoca respectiva, « hammams » (celebrele bai de aburi turcesti, similare termelor romane), unde lesbianismul era tolerat, nu si marturisit, considerandu-se ca era un fel de initiere erotica (spre deosebire de pederastie, care era interzisa).

Haremul sultanilor otomani era o societate aproape autonoma, bine organizata si ierarhizata, unde se puneau la cale si o multime de comploturi. Otrava putea sa se foloseasca, de exemplu, fara scrupule, pentru a « elimina » o rivala sau un succesor la tron. Multe dintre cadane erau aduse din Caucaz, de unde erau luate fie ca prizoniere de razboi, fie ca sclave, niciuna dintre acestea nefiind musulmane (pentru ca femeile musulmane nu puteau fi facute sclave). Ramaneau in harem, pana la sfarsitul vietii, doar concubinele care deveneau mame ale printului mostenitor.

Numarul oficial al sotiilor sultanului era limitat la patru, dupa legea islamica, prima in ierarhie fiind cea care dadea nastere unui print mostenitor, rangului al doilea  corespunzandu-i concubinele care deveneau mame ale unor potentiali mostenitori (dar care erau excluse din harem daca fiii lor mureau, acestea neavand nici dreptul sa se recasatoreasca).

De administrarea haremului se ocupau eunucii (care nu aveau voie sa comunice cu femeile din harem decat prin semne, un limbaj inventat de Soliman Magnificul). Acestia erau adusi din teritorii nonmusulmane (deoarece castrarea sclavilor musulmani era interzisa), iar Marele Eunuc (cel mai inalt in grad) era al treilea om, ca importanta, in stat, dupa Sultan si Marele Vizir.

In pofida perceptiei haremului, de catre occidentali, ca fiind un fel de corespondent al « lupanarelor » din epoca moderna, in realitate, haremul a jucat si un rol politic important, in interiorul Imperiului, atingand apogeul, din acest punct de vedere, in secolele al XV-lea – al XVII-lea. Mai ales in timpul lui Soliman Magnificul (1520 – 1566), rolul politic al haremului a crescut, datorita influentei sotiei sale, Hurrem (cunoscuta, in Occident, ca Roxelane), care i-a fost « consiliera », a marcat si relatiile externe ale Imperiului (multi ambasadori ai Europei adresandu-i-se acesteia si oferindu-i cadouri alese) si a desfasurat si o activitate caritabila remarcabila.

Dupa invazia musulmana in Indii (care a inceput in secolul al VIII-lea), asa-numitii Rajput (fii de printi) din Rajasthan (“Tara Regilor”), din nord-vestul Indiei, luasera obiceiul musulmanilor de a inchide femeile in anumite parti ale palatului-resedinta, zone numite zenana. Cunoscute au ramas, in istorie, Zenana Mahal (Palatul Reginelor) din Udaipur si « Palatul vanturilor », din Jaipur, de la ferestrele caruia femeile puteau urmari spectacolul strazii, fara a fi vazute.

In Spania musulmana, cel mai mare harem a fost la Cordoba, in perioada Califatului occidental (929 -1031).

In anul 2001, Fatema Mernissi, o marocanca, sociolog de profesie, ea insasi nascuta intr-un harem, a publicat o carte, numita “Haremul si Occidentul”, o carte provocatoare, care denunta o serie de clisee create de lumea occidentala despre femeia musulmana. Autoarea este, de asemenea, extrem de acida, la adresa lumii « civilizate », constatand ca, de fapt, multe dintre institutiile (companii, firme, magazine etc.) din Vest sunt similare, cel putin la prima vedere, unor « haremuri », avand in vedere ca sunt conduse de barbati, care au in subordine femei, al caror salariu depinde de bunavointa « sefului », iar daca acesta este nemultumit, « represiunea » exista, chiar daca nu este intotdeauna « vizibila ». Mai mult, spune Fatema Mernissi, cultura occidentala (picturile lui Matisee, Delacroix, Picasoo, bordelurile pictate de Toulouse-Lautrec sau Degas, conceptia lui Kant despre « frumusetea ideala » etc.) contine nenumarate exemple de femei « supuse » si « intelegatoare », pana la depersonalizare, in fata barbatului, care nu pare a-si dori altceva decat « o femeie muta si pasiva intelectual », pentru ca inteligenta ar fi un fel de obstacol in fata « placerii », pe cand, in Orient, Scheherazada, de exemplu, ofera modelul unei femei esential « intelectuala », care stapaneste arta comunicarii, care stie sa isi aleaga cuvintele, pentru a potenta emotiile. Mai mult, femeile arabe au si o inteligenta « subversiva », prin care au deprins, in timp, sa stapaneasca realitatea imediata.

La un moment dat, Fatema Mernissi citeaza, cu umor, o secventa din «Jules et Jim », de Francois Truffaut (scenarist si regizor francez), in cadrul careia un barbat (european) prezinta prietenilor ultima sa « cucerire », o tanara muta, adaugand « Iata, sexul in stare pura », ceea ce (adica o femeie muta), pentru musulmani, ar fi o « oroare ».

Pe de alta parte, spune autoarea cartii, se pare ca barbatii occidentali tin la imaginea lor « dura », « autoritara », pe cand, pentru barbatul arab, a nu-si arata si exprima emotiile ar fi nenatural, frustrant. Concluzia cartii este ca perceptia femeii musulmane ca fiind desconsiderata, supusa, umila, neinstruita este complet falsa, un fel de « drog » fabricat de occidentali, pentru a le induce femeilor sentimentul ca sunt apreciate (in comparatie cu cele din Orient).

Culturi, epoci, mentalitati diferite, intelese mai mult sau mai putin, dar, fie ca e vorba de Orientul « misterios » sau de Occidentul « demitizat », mesajul Fatemei Mernissi este remarcabil – conditia femeii, erosul, implicit ideea de seductie, raportate la « harâm » sau la contemporaneitate, fara imaginatie, fara originalitate, fara « metafora », fara pasiune, fara un profund suport spiritual si intelectual, nu exista sau nu inseamna decat « surogate ».