Hipercorectitudinea lingvistică este corectă?

Hipercorectitudinea este un fenomen lingvistic, generat de dorința unor vorbitori ai unei limbi de a se exprima într-o manieră „prea corectă” și care, în virtutea unor analogii, contaminări sau confuzii, aplică în mod mecanic reguli valabile în alte situații. Se ajunge, astfel, la forme și pronunții greșite, nerecomandate.

Așadar, hipercorectitudinea nu este o corectitudine dusă „la extrem„, impecabilă, cum ar putea sugera termenul care denumește acest aspect lingvistic, ci o greșeală făcută din dorința de a evita altă greșeală sau de a epata, în exprimarea scrisă sau orală. Paradoxal, hipercorectitudinea, când este vorba de domeniul lingvistic, nu este corectă.

În mass-media, dar și în comunicarea cotidiană, mai ales în limba română actuală, extrem de dinamică, în care au pătruns masiv împrumuturi neologice, multe neadaptate specificului limbii române, se poate constata o accentuare a acestei erori lingvistice – hipercorectitudinea (numită și hiperliterarizare sau hiperurbanism), care, de altfel, se poate manifesta, la nivel fonetic, ortografic, morfologic, sintactic, și în cazurile care nu țin strict de neologisme.

De exemplu, se pot auzi frecvent, în limbajul uzual, pronunții greșite, hipercorecte, rezultat al „contaminării” de la pronunția unor termeni din limba germană (cu „ș” inițial), ale unor cuvinte împrumutate din diverse limbi, precum: „șpray”, în loc de „spray” (din engl. Spray), „ștat”, în loc de „stat” (în expresia „stat de plată”), „șprint”, în loc de „sprint” (din engl. sprint), „ștart”, în loc de „start” (din engl. „start”), „ștatut”, în loc de „statut” (din fr. ”statut”), „șpicher”, în loc de „spicher” (din engl. “speaker”), „ștofă”, în loc de „stofă” (din germ. “stoff”), „ștand”, în loc de „stand” (din fr. “stand”, germ. “stand”) etc.

Așadar, hipercorectitudinea, în exemplele anterioare, este un fenomen care a apărut prin similitudine cu pronunția unor împrumuturi mai vechi din limba germană, în care secvența inițială era reprezentată (corect) de sunetele “șp-”, ca în cuvintele: șpagat, șpaclu, șpriț etc.

Un exces de corectitudine fonetică se poate constata și în pronunția unor cuvinte care se scriu corect cu grupul “esc-”, nu cu “ex-”. Se va scrie și se va pronunța corect: “escapadă” (nu “excapadă”), “escortă” (nu “excortă”), escroc” (nu “excroc”), “escrocherie” (nu “excrocherie”), “escală” (nu “excală”) etc.

Un caz frecvent de hipercorectitudine este cel legat de scrierea și pronunția pronumelor personale „eu, el, ea, ei, ele” și a verbului „a fi”, la indicativ prezent, „este”. Aceste cuvinte se scriu corect așa cum sunt menționate anterior, dar se pronunță cu un “i” scurt inițial: [ieu, iel, ia, iei, iele, ieste]. Pronunția cu un “e” sec este greșită, un caz de hipercorectitudine. Pe de altă parte, trebuie reținut că “e” la început de cuvânt, în toate celelalte cazuri, se pronunță cum se scrie: emoție, existență, epocă etc.

Și în cazul unor structuri sintactice, din dorința (inadecvată) de a respecta regula acordului gramatical, au apărut forme hipercorecte: “noi-născuți”, în loc de forma corectă “nou-născuți”, “probleme recente apărute”, în loc de “probleme recent apărute”, “drepți-credincioși”, în loc de “drept-credincioși”, “răi-plătitori”, în loc de “rău-plătitori” etc.

În alte situații, vorbitori de limba română, dar care cunosc, de exemplu, și câteva reguli de bază ale limbii franceze, le aplică incorect asupra unor împrumuturi. Se știe, de pildă, că, în limba franceză, -s- între două vocale se pronunță “z”. Așa au apărut formele hipercorecte: premisă, dizident, dizertație etc. În realitate, aceste cuvinte, în franceză, se scriu cu dublu “s”, redus, în limba română, la unul singur. Prin urmare, se va scrie și se va pronunța corect, în română: premisă, disident, disertație etc.

„(Ai)noștri”, „(ai) voștri”, indiferent de context/topică, se scriu întotdeauna cu un singur “i”. Sunt însă persoane care, aplicând mecanic regula adjectivului antepus, care preia articolul substantivului, scriu greșit, cu doi de “i”, aceste adjective posesive: „Ai noștri/voștri copii tocmai au sosit”.

Nenumărate sunt cazurile în care unii vorbitori încearcă să evite o cacofonie introducând un „și” între cuvintele care ar produce o cacofonie, de exemplu: „Ca și comentator al unui meci așa de important, trebuia să fie mai atent” (cacofonia se poate evita spunând: „În calitate de comentator” etc.). La fel de gravă este folosirea lui „și”, inutil, și în construcții în care nu există cacofonii: „Ca și inginer, a știut ce materiale să folosească”. Or, structura „ca și” se utilizează numai în situațiile în care se exprimă o comparație de egalitate: „El este la fel de deștept ca și fratele său”.

Pronunțarea greșită a unor toponime sau nume proprii străine, după reguli specifice limbii române, în realitate fiind obligatorie pronunția din limba de proveniență este alt caz de hipercorectitudine. Frecvent putem auzi, chiar și în mass-media, care ar trebui să fie un exemplu în folosirea limbii, pronunții greșite ca: „Bruxelles” – pronunțat greșit [Brucsel], corect pronunțându-se [Brusel], „Turnul Eiffel” – pronunțat greșit [Aifăl], în loc de [Eifel], „Premiul Nobel”, pronunțat greșit [Nobăl], în loc de [Nobel], cu „e” accentuat, ca în limba suedeză, de unde provine.

Limba română, în varianta scrisă sau vorbită, oferă nenumărate alte situații de hipercorectitudine, pe care le putem evita fiind atenți la reguli sau consultând un dicționar, atunci când nu suntem siguri de formele corecte. Este bine să fim „hipercorecți”, dar în alte situații de viață, în faptele, deciziile, atitudinile noastre., dar când este vorba de utilizarea limbii, hipercorectitudinea este o greșeală.

• Conștientizarea exceselor: Primul pas în evitarea hipercorectitudinii este recunoașterea și înțelegerea exceselor pe care le putem face în încercarea de a folosi un limbaj corect. Fiți atenți la tendința de a corecta inutil cuvinte sau expresii care sunt deja corecte în forma lor simplă.
• Importanța lecturii și educației: Lectura regulată și educația continuă sunt esențiale pentru a înțelege și a aplica regulile limbii fără a cădea în capcana hipercorectitudinii. Varietatea textelor citite poate ajuta la înțelegerea mai profundă a limbii.
• Consultarea surselor autorizate: Când sunteți în dubiu, consultați dicționarele și ghidurile de stil recunoscute. Acestea sunt instrumente valoroase în menținerea unui limbaj corect și autentic.

Pentru aprofundarea cunoștințelor despre greșelile frecvente în limbaj și cum să le evităm, vă recomandăm să citiți articolul nostru aici. Acesta oferă sfaturi utile pentru o comunicare eficientă și precisă.