După vizita la castelul Neuschwanstein, am coborât din nou spre sat şi am mers puţin pe malul lacului, admirând clădirile frumos decorate. Satul Hohenschwangau este destul de mic, iar majoritatea clădirilor sunt hoteluri, pensiuni sau restaurante, din ce am observat. Am trecut şi pe lângă Muzeul Regilor Bavariei (Museum der bayerischen Konige), dar cum nu prea sunt pasionată de muzee, nu am regretat niciun moment că l-am sărit.
Stând lângă lac, pe o bancă, am făcut un calcul ca să văd cât timp mai e până la ultimul tren din Fussen spre Munchen, pentru că mă bătea gândul să vizitez şi celălalt castel, Hohenschwangau. Îl zărisem deja pe culmea muntelui şi mi-a atras atenţia, în primul rând, culoarea galbenă, dar şi zidurile cu marginile ca de biscuit. Din socotelile mele, era timp berechet, aşa că am pornit la drum, mai ales că începuse să se arate şi soarele.
Nu mai avea sens să stau la coadă la bilete, pentru că oricum era aproape de ora închiderii, deci mi-am propus să merg doar pentru a-l admira mai de aproape, fie şi numai pe dinafară. Ştiam că Hohenschwangau este renumit pentru picturile sale interioare, ce redau într-o manieră impresionantă scene din legendele bavareze.
Drumul a fost tare plăcut şi mai scurt decât cel spre Neuschwanstein. Am trecut prin pădure şi am urcat spre colina pe care se află castelul Hohenschwangau, fiind nerăbdătoare să-i descopăr povestea şi să-i admir formele cochete.
Şi aşa a început povestea…
Castelul Hohenschwangau a fost ridicat pe locul unde, anterior, se afla o veche fortăreaţă, Schuangau, menţionată în documente încă din secolul al XII-lea, care era utilizată ca sediu al autorităţilor locale din Schwangau. La începutul secolului al XIX-lea, aceasta ajunsese în ruină, însă din fericire locul a fost descoperit de viitorul rege Maximilian al II-lea al Bavariei, în timpul unei plimbări. Acesta s-a arătat încântat de peisaj, astfel că în 1832 a decis să cumpere cetatea şi să o refacă. Reconstrucţia castelului a început un an mai târziu şi a continuat până în 1837, însă modificări ulterioare s-au realizat până în anul 1855. Proiectul a fost încredinţat lui Domenico Quaglio, arhitect german cu origini italiene, care a proiectat clădirea într-un stil neogotic. La moartea acestuia, în 1837, lucrările au fost preluate de Joseph Daniel Ohlmuller, iar apoi de Georg Friedrich Ziebland.
Hohenschwangau a devenit reşedinţa oficială de vară a regelui Maximilian al II-lea, a soţiei sale Maria de Prusia şi a celor doi fii, Ludovic (viitorul rege Ludovic al II-lea al Bavariei) şi Otto (viitorul Otto I al Bavariei). Aceştia şi-au petrecut mare parte din copilărie la castel.
După moartea regelui Maximilian al II-lea, în anul 1864, fiul său Ludovic i-a urmat la tron, iar castelul a reprezentat una dintre reşedinţele lui favorite, căci aici găsea liniştea şi relaxarea după care tânjea. Ulterior, în 1869, Ludovic al II-lea a demarat construcţia castelului Neuschwanstein, aflat în apropiere de Hohenschwangau şi amplasat pe o culme de munte înconjurată de păduri. Pe acesta, regele l-a gândit ca o construcţie ideală, inspirându-se şi din aspectul castelului în care locuise în copilărie şi adolescenţă. Picturile de la Hohenschwangau îi vor influenţa puternic imaginaţia şi personalitatea viitorului rege.
În interior, pereţii sunt acoperiţi cu scene romantizate, reprezentând bătălii din Evul Mediu şi personaje de legendă, printre care cavalerul Percival. Trăindu-şi copilăria în acest spaţiu zugrăvit cu prinţi şi cavaleri, nu este de mirare că Ludovic al II-lea se va identifica puternic cu regii plini de strălucire ai Evului Mediu, în încercarea de a evada din realitatea uneori copleşitoare.
În 1886, regele Ludovic al II-lea moare, iar trei ani mai târziu se stinge şi mama sa, regina Maria, astfel că în castelul Hohenschwangau va mai locui doar prinţul regent Leopol al Bavariei. În 1913, când şi acesta moare, castelul va fi transformat în muzeu şi deschis publicului.
În limba germană, „Schwan” înseamnă „lebădă”, această pasăre fiind un adevărat simbol al castelului. Mai mult, pe blazonul familiei regelui Maximilian este reprezentată o lebădă.
Mobila şi decoraţiunile castelului sunt cele originale, astfel că atmosfera de odinioară se păstrează foarte bine. Cea mai mare încăpere din Hohenschwangau este Sala Banchetului, denumită şi Sala Eroilor, ai cărei pereţi sunt pictaţi cu scene din Wilkina Saga şi eroul său Dietrich von Bern. Camera Hohenstaufen era folosită de regele Maximilian al II-lea şi ulterior de fiul său, regele Ludovic, ca dressing. De asemenea, aici se află şi un pian la care cânta celebrul compozitor Richard Wagner, atunci când se afla în vizită la castel. Pentru mulţi ani, el a fost protejatul regelui Ludovic al II-lea, care făcuse o pasiune pentru muzica sa. În dormitorul regelui, camera Tasso, tavanul a fost realizat ca un cer cu stele şi lună. O altă încăpere interesantă este Berchta, camera de scris a reginei Maria, decorată cu picturi ce redau legenda naşterii lui Carol cel Mare. Reprezentativă pentru castel este Sala Cavalerului Lebedei, cu scene din legenda lui Lohengrin.
Încă de cum am ajuns la castel, am remarcat pe faţada intrării cei doi cavaleri sculptaţi ţinând steagul Bavariei şi, respectiv, steagul cu lebăda, blazonul familiei regale. Aceleaşi simboluri se regăsesc şi la mica fântână din curtea castelului. Culoarul este frumos decorat cu arce întrepătrunse, încheiate tot cu o lebădă. Mi-au plăcut mult jaluzelele cu alb şi albastru de la ferestre, care m-au dus imediat cu gândul la Italia, deşi poate ar fi fost mai logic să fac asocierea cu steagul Bavariei. Se vede că mi-e dor de tărâmurile mediteraneene şi de limba lui Dante…
Atmosfera de la castel a fost extrem de destinsă, poate şi datorită faptului că soarele îşi făcuse mai serios apariţia. Zidurile de un galben cald, o culoare atât de plăcută în comparaţie cu albul de spital de la Neuschwanstein, m-au făcut să mă destind, savurând acea după-amiază frumoasă de toamnă.
Nu era prea multă lume, semn că se apropia ora închiderii. Spre deosebire de agitaţia de la Neuschwanstein, aici, doar câţiva turişti se plimbau liniştiţi pe aleile pietruite din curte.
Grădina castelului a fost amenajată de arhitectul Domenico Quaglio şi este pur şi simplu superbă! Imediat ce am văzut-o, mi-am dat seama că trebuie să fie ceva italian la ea. Micul bazin rotund, având o lebădă neagră în mijloc, este înconjurat de câteva cercuri de gard viu şi cu ocazia asta am conştientizat încă o dată cât de mult înfrumuseţează vegetaţia orice loc. O parte din baza castelului este îmbrăcată, de asemenea, în verdeaţă. De pe platforma pietruită, poţi admira o panoramă impresionantă a zonei, cu munţii învăluiţi în ceaţă. Din loc în loc, în grădină, sunt amplasate bănci de o culoare pastelată, care parcă te invită să te aşezi comod şi să rămâi cât mai mult în acest spaţiu magic, de poveste.
După atâtea lebede, iată că aici am descoperit şi gâşte! Este vorba de fântâna Gansemannchen, inspirată după una asemănătoare din oraşul Nuremberg. Se află cam în drum, iar subiectul – un nene cu două gâşte – e amuzant şi cumva insolit, mai ales că la doi paşi se găseşte o altă fântână, cu patru lei, ce dă o notă de eleganţă grădinii. Am stat multă vreme în grădină plimbându-mă pe lângă pereţii coloraţi, împodobiţi cu câteva decoraţiuni pictate, de efect. Într-un final, după o zi lungă şi două castele, m-am întors la Munchen, cu dorinţa de a afla mai multe despre regele excentric şi istoria acestei zone.
Chiar dacă adevărata vedetă a zonei este Neuschwanstein, am rămas plăcut impresionată de grădina cochetă de la Hohenschwangau şi de zidurile sale vesele. Per ansamblu, Hohenschwangau mi s-a părut un loc viu, spre deosebire de deprimantul Neuschwanstein, unde domneşte o atmosferă închisă, chiar lugrubră. Însă chiar şi aşa, consider că ambele castele merită vizitate. Te pot impresiona sau dezgusta, însă cu siguranţă nu te vor lăsa indiferent.
