Imaginile mentale şi afantazia. Poate funcţiona creierul nostru fără capacitatea de vizualizare cu “ochii minţii”?

Imaginile mentale ne însoţesc de-a lungul întregii vieţi, deoarece creierul uman are capacitatea ca, pe baza experienţelor trăite, a percepţiilor, a cunoaşterii, să construiască reprezentări memorate sau imaginate ale obiectelor, ale situaţiilor, emoţiilor, conceptelor şi, pe baza lor, să elaboreze altele, să modifice sau să îmbogăţească imaginile deja existente.

O întreagă reţea de imagini există mereu în mintea noastră, fiecare dintre ele poate face apel la altele, pentru a da naştere, uneori, la metaimagini, foarte dinamice, toate ajutându-ne să cunoaştem, să înţelegem realitatea exterioară şi interioară, să comunicăm cu alţii, să ne dezvoltăm inteligenta, imaginaţia, creativitatea.

Tot timpul omul îşi călăuzeşte viaţa prin reprezentări mentale, vedem cu ochii minţii ceea ce vrem să transmitem, să realizăm şi, ca orice activitate umană, si aceasta se organizează în funcţie de un scop, de o intenţionalitate. Creierul evaluează, compară, asociază, combină imaginile mentale, sub influenţa sau în afara stimulilor exteriori, pentru a găsi soluţii eficace la diversele situaţii reale sau anticipate.

Imaginile mentale sunt atât de prezente şi legate de fiecare clipă din viaţa noastră încât, probabil, cei mai mulţi dintre noi nici măcar nu şi-au pus problema ce s-ar întâmpla dacă cineva nu ar avea această capacitate de reprezentare. Ar părea absurd să nu ne putem imagina un copac, o casă, un răsărit de soare, să nu ne putem reprezenta chipul unei persoane sau locurile pe care le cunoaştem sau le-am văzut în fotografii etc. Cu toate acestea, există o astfel de tulburare, pe care specialiştii în neurostiinte o numesc afantazia (aphantasia).

Imaginile mentale – un concept complex, consubstanţial naturii umane

Imaginile mentale, după explicaţia specialiştilor, se bazează pe trei tipuri de experienţe:

• percepţiile, prin unul sau mai multe dintre cele cinci simţuri (auz, văz, miros, gust, simţ tactil), dintre care cel mai puternic pentru reprezentările mentale este văzul;
• imaginaţia şi reflecţia;
• “visarea cu ochii deschişi” care, adeseori, scapă controlului conştient şi care aduce în atenţie, spontan, imagini inedite.

Creierul caută permanent să “stocheze” imagini, prin intermediul cărora găseşte şi anticipează soluţii potrivite pentru situaţiile de viaţă. Strategiile cognitive, mai mult sau mai puţin conştiente, selectează imaginile mentale care se potrivesc pentru ceea ce fiecare consideră că este sau poate fi realitate, care se asociază cu satisfacţia, bucuria, plăcerea, binele. Aşadar, reprezentările cu ochii minţii sunt evaluate de creier în funcţie de eficacitatea lor în a ne îndeplini nevoile şi ţelurile de orice natură.

Modalităţile de învăţare, adică felul în care o persoană acumulează cunoştinţe, sunt în legătură directă cu modul în care o persoană se foloseşte de reprezentările sale mentale, la care se adăugă felul în care se valorifică limbajul, gestica, imaginile exterioare, exerciţiul.

De exemplu, nenumărate experimente au demonstrat că a exersa mental, prin vizualizare, o anumită activitate, creşte semnificativ performanţele, pentru că se creează nişte circuite neuronale, nişte “poteci”, care vor fi activate la momentul activităţii propriu-zise, devenind tot mai puternice şi mai vizibile. Gândurile şi imaginile mentale pot schimba structura şi funcţionalitatea creierului, dată fiind neuroplasticitatea acestuia.

Este arhicunoscut experimentul din anii 1990, al psihologului Alvaro Pascual-Leone, profesor la Harvard Medical School, care a cerut unor echipe de voluntari să înveţe câteva acorduri la pian, unii exersând zilnic, timp de o săptămână, ceilalţi fiind puşi doar să vizualizeze zilnic, în aceeaşi interval de timp, partiturile. Scanarea creierului a arătat că vizualizarea mentală a interpretării unei partituri a avut acelaşi efect ca şi gestul propriu zis.

Alte experimente, cum ar fi cel al “baschetbaliştilor”, au dus la aceleaşi concluzii. Unui grup de baschebalisti, de la Universitatea din Chicago, li s-a cerut să exerseze zilnic, timp de o lună, aruncarea la coş, iar alt grup a trebuit să vizualizeze zilnic, în acelaşi răstimp, propriile aruncări la coş. Primii şi-au îmbunătăţit performanţele cu 24%, iar cei din al doilea grup, cu 23%, chiar dacă nu au atins mingea vreme de o lună, ci au exersat doar mental. Graţie neuroplasticitatii creierului uman, se pot dezvolta voluntar diferite părţi ale creierului, nu numai prin experienţă, repetiţie, ci şi prin antrenament mental zilnic.

În psihologia cognitivă şi în neurologie, de multă vreme se studiază felul în care creierul uman foloseşte imaginile mentale în procesul cunoaşterii. În anii 1970, psihologul canadian Zenon Pylyshyn a dezvoltat o teorie conform căreia conţinutul semantic al reprezentărilor mentale ar fi codat în algoritmi, precum imaginile unui calculator, sub forma unei reţele alcătuită din neuroni şi conexiunile dintre aceştia.

Teoria a fost contestată ulterior, fără a se fi ajuns la un consens în privinţa felului în care creierul stochează sau generează imaginile mentale. David Marr, un specilaist în neurostiinte englez, a avansat aşa-numita teorie a “homunculului”, considerată de mulţi a fi, mai degrabă, un sofism (corectă din punct de vedere formal, dar neconcludentă din punctul de vedere al conţinutului). Mai exact, potrivit acestei teorii, imaginile mentale sunt cele pe care ochiul le percepe din realitatea exterioară şi pe care un “spectator intern” (un “homuncul”), din creierul nostru, le priveşte ca pe un ecran cinematografic. Întrebarea rămasă fără răspuns este “care ar fi natura acestui “mic om”, din mintea noastră?”. Unii l-au asociat “sufletului”, o noţiune la fel de greu sau chiar imposibil de definit, alţii l-au numit “conştiinţă”, “eu interior”, spirit etc.

Până se vor găsi răspunsuri convingătoare pentru mecanismul care pune în mişcare procesul reprezentărilor mentale, singura certitudine este că, fără această capacitate a minţii de a crea, stoca, valorifica imagini mentale, personalitatea umană, felul nostru de a învăţa, de a cunoaşte, de a fi ar trebui redefinite.

Afantazia – o disfuncţionalitate neurologică majoră

Să ne imaginăm că suntem pe o plajă însorită, ascultând zgomotul valurilor şi simţind sub tălpi nisipul fierbinte sau pe o cărare de munte, privind orizontul, contemplând un apus de soare, să ne vedem în activităţile pe care le avem de îndeplinit a doua zi sau realizând ceva important pentru noi, să ne gândim la cineva şi să vedem acel chip mental, să readucem in memorie un gust, o melodie, tonalitatea unei voci s.a.m.d. sunt nu numai lucruri fireşti, dar pe care, probabil, nu ni le-am putea inchipui altfel. Un antropolog contemporan, Robin Dunbar, spunea că “Ceea ce ne deosebeşte pe noi, oamenii, de celelalte vieţuitoare, este viaţa în spirit, capacitatea de a imagina”.

Cu toate acestea, există oameni care nu ştiu ce înseamnă a-ţi imagina ceva. Sunt cei care suferă de afantazia. Se estimează că aproximativ 2% din populaţia lumii suferă de această disfuncţionalitate neurologică şi că pot fi încă multe alte persoane care nici măcar nu conştientizează că ar putea prezenta o astfel de anomalie, dat fiind faptul că mulţi dintre afantazişti recunosc că, atunci când îi auzeau pe cei din jur povestind lucruri pe care şi le-au imaginat, au crezut că este vorba de o glumă sau de un limbaj metaforic.

Primul care a constatat şi descris existenţa unor cazuri de afantazia a fost exploratorul şi antropologul englez Francis Galton, în 1880. Cercetările despre afantazia au fost reluate târziu, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, de către o echipă de neurologi, de la Universitatea Exeter, condusă de profesorul Adam Zeman, cel care a dat şi numele acestei disfuncţionalităţi – afantazia, derivat din grecescul “phantasia” (fantezie, vis, aparenţă), afantazia – “fără imaginaţie”.

Studii recente asupra cazurilor de afantazia au arătat ca pacienţii respectivi prezentau o activitate nervoasă redusă la nivelul lobului parietal (o zonă situată în centrul emisferelor cerebrale, între lobii frontal, temporal şi occipital) şi al lobului frontal, ambele regiuni cu rol important în funcţionarea gândirii abstracte, a memoriei şi în coordonarea simţurilor vizual şi olfactiv. Este posibil, spun specialiştii, ca, în cazurile de afantazia, reţelele neuronale care guvernează legătura dintre percepţiile vizuale, olfactive, de gust şi reprezentările mentale să nu existe. Paradoxal, cei care suferă de afantazia pot “vedea” imaginile din vise, dar mecanismul ochiului interior nu mai funcţionează şi în stare de conştienţă.

Unele cazuri de afantazia sunt congenitale, altele intervin la un moment dat, fără a se cunoaşte cauzele unei asemenea disfuncţionalităţi. Din fericire, incapacitatea unor persoane de a forma imagini mentale nu le pune în pericol viaţa, dar reprezintă un handicap serios în procesele de învăţare şi de cunoaştere, în general, în creativitate, în formarea competenţelor, în orice situaţie de viaţă.

Imporţanta imaginilor mentale. Tehnici de vizualizare

Pentru cei mai mulţi oameni, cei care nu prezintă o disfuncţionalitate neuronală precum afantazia, rolul imaginilor mentale, în viaţa cotidiană, este fundamental. Cu cât imaginile mentale sunt mai puternice, mai vii, mai complexe, cu atât impactul lor asupra personalităţii, memoriei, comportamentului, emotivităţii, formării deprinderilor, limbajului, este mai mare.

Chiar dacă avem, prin natura noastră, capacitatea de a vizualiza mental, este necesar să şi antrenăm această capacitate. Iată câteva metode simple prin care ne putem îmbunătăţi calitatea reprezentărilor mentale, pentru a profita din plin de rolul acestora:

• un exerciţiu simplu constă în a privi un obiect oarecare, timp de câteva minute, înregistrând toate detaliile, după care închidem ochii şi încercăm să refacem în minte, cât mai fidel, imaginea respectivă – formă, culoare, dimensiune, gust, miros etc., după caz.
• ne putem face un obicei din a rememora periodic o întâmplare din trecut, cu un puternic impact emoţional şi să încercăm să o retrăim mental, în toate detaliile; putem, de asemenea, ca unele secvenţe să le derulăm în minte încetinindu-le sau accelerându-le sau făcând stop cadru, ca într-un film, dar a fără a inventa ceva; dacă imaginile sunt confuze, trebuie să avem răbdare şi să reluăm exerciţiul, până când reprezentările mentale se limpezesc;
• deschizând televizorul pe un post favorit, putem să încercăm să vizualizăm mental o secvenţă pe care am urmărit-o, mai demult, cu interes, sau să refacem în memorie un episod, chipul unui actor, gesturile, replicile, vestimentaţia etc.
• pentru că este un adevăr pe care oamenii de ştiinţă îl confirmă la unison, acela că subconştientul nostru nu face nicio diferenţă între o imagine mentală şi una reală, orice reprezentare mentală repetată cu insistenţă va fi acceptată de subconştient ca fiind ‘adevarată”, în felul acesta putându-se îmbunătăţi semnificativ calitatea vieţii;
• este bine să ne facem un obicei, atunci când dorim să realizăm ceva, din a ne imagina în amănunt toate aspectele situaţiei respective, plasându-ne în centrul acelei potenţialităţi, dar la care să ne raportăm ca la un fapt deja împlinit; este nevoie de răbdare pentru a-i da imaginii timpul necesar ca să se cristalizeze, dar, practicând un astfel de exerciţiu în mod regulat, vom putea să beneficiem din plin de o astfel de oportunitate care este chiar în interioritatea noastră.

  

Astfel de exerciţii trebuie practicate zilnic, în momentele în care avem la dispoziţie câteva minute de relaxare sau înainte de culcare sau în orice altă împrejurare în care intervin “timpi morţi” (pe parcursul unei călătorii într-un mijloc de transport, când ne aşteptam rândul la un ghişeu etc.), până devin obişnuinţă.

Creierul uman are oroare de “vid”, spiritul nostru trebuie hrănit cu tot ceea ce realitatea imediată, exterioară, dar şi cea interioară ne pun permanent la dispoziţie. “Mai importantă decât cunoaşterea este imaginaţia”, spunea Albert Einstein, cel care vizualizându-şi repetat calculele matematice a ajuns de atâtea ori la idei geniale. Este o evidenţă că tot ceea ce este fiecare dintre noi se naşte din suma experienţelor, a gândurilor, a imaginilor, conştientizate sau nu, iar latenţele fiinţei noastre sunt infinite.