Că avem o țară frumoasă știm cu toții, ne mândrim cu acest lucru și ne crește orgoliul (nu neapărat în sens pozitiv) ori de câte ori străinii vorbesc frumos despre locurile noastre, ori de câte ori România iese în evidență cu oameni capabili sau cu locuri deosebite. Ne mai rămâne și nouă să le apreciem, îngrijim și promovăm, aceasta ar putea fi cheia dezvoltării potențialului turistic imens de care dispunem.
O educație de apreciere a naturii care ne înconjoară cred că ne-ar fi utilă. Da, să fie separat de orele clasice de geografie care sunt predate în școli. Să fie ore interactive, combinate cu diverse activități – cercetașii din filmele americane mi-au plăcut întotdeauna – și excursii, să se faciliteze accesul copiilor la tabere și informații, să învețe să iubească dealurile și munții și văile și izvoarele. Natura.
Deși mi-am petrecut copilăria în orașul înconjurat și de ape și de dealuri, Sighetu Marmației, punctul acela mic, nordic, de pe harta României, nu m-am împrietenit prea repede și prea intim cu drumețiile în natură. În plus, fiind copil crescut la bloc, cu zilele petrecute cu cheia la gât printre betoanele cartierului, apropierea de natură n-a fost una facilitată de prea mulți factori. Am descoperit ușa muntelui târziu, dar cu recunoștința faptului că mi s-a dezvăluit și am primit în dar trăiri spectaculoase, momente de viață plină, deschidere față de oameni ai muntelui, oameni care, se știe, au un fel aparte de a fi.
Acum, mamă fiind, cred că nu există o vârstă la care un copil e prea mic pentru a face cunoștință cu natura. Timpul de calitate petrecut într-o pădure, pe malul unui râu, la gura unui izvor, pe o coamă de deal, pe un munte, respirând adânc aerul curat, le e necesar și util celor mari și celor mici, deopotrivă. L-am dus pe Puștiul meu de șase ani încă de când nu se ținea pe picioarele lui în scurte drumeții sau în excursii în natură. Pentru că vreau ca el să trăiască altfel. Vreau ca el să iubească și să aprecieze simplitatea. Să găsească bucurie oriunde în jurul lui. Să fie un spirit liber. Și, dacă ar fi după mine, i-aș pune acolo, din belșug, și dor de călătorie, și de aventură, și de piscuri înalte, și de zbor, și drag de oameni și de locuri. Dar astea-i vor rămâne lui să și le recunoască în propria fire, noi, adulții din jur, putem doar să-i deschidem cât mai multe uși, în cât mai multe direcții.
Ieşi, copile cu părul bălai afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea, şi vremea se îndrepta după râsul meu… de fragmentul din Creangă mi-aduc aminte și de năzdrăvăniile lui Nică care-și petrecea copilăria în mijlocul naturii, trăind-o și bucurându-se de ea. Și-acolo e ceva ce-i e necesar oricărui copil, pentru o dezvoltare sănătoasă.
În excursia noastră scurtă pe care am făcut-o de curând, după ziua dedicată Salinei de la Turda, despre care v-am povestit aici, o altă zi a fost dedicată unei drumeții la Cheile Turzii, în nord-estul munților Trascău. Impozante, cu vârfurile stâncoase semeț îndreptate spre cerul pe care pare că-l ating, cu peisaje verzi și senine, cu cărări abrupte care-ți dau emoții, rezervația Cheile Turzii e una dintre multele bijuterii naturale ale României.
La o distanță de 6 km față de orașul Turda, la aproximativ 40 km față de Cluj Napoca, Cheile Turzii au o lungime de 1270 m și o înălțime maximă de 250 și se parcurg în maxim două ore, la pas lejer. Accesul e facil, deși nu există prea multe indicatoare, noi ne-am descurcat întrebând din când în când oamenii din zonă. De la Turda, drumul o cotește în direcția dreapta spre Oradea, iar, după localitatea Mihai Viteazu, drumul mai face cam 2 km până la intrarea în zona protejată, Cheile Turzii fiind rezervație naturală.
La punctul de belvedere al Cheilor Turzii își așteaptă clienții o terasă – restaurant unde se servesc mâncăruri și băuturi, câteva magazine de suvenire și o parcare generoasă. Câțiva kilometri mai încolo, la intrarea în rezervație e amenajat un loc de campare, cu căsuțe de lemn și corturi, o cabană – hotel, câteva terase și tarabe care servesc gustări. În mod normal, parcurgerea Cheilor Turzii ar trebui să se facă contra unei taxe de 4 lei pentru un adult, așa cum e afișat și la căsuța de la intrare, însă atunci când am fost noi, nu era nimeni acolo să încaseze banii – deși ne-a trecut prin cap să lăsăm banii sub o piatră, nu părea cea mai bună idee, așa că ne-am bucurat de natură gratuit. Am încercat, însă, așa cum am fost și eu învățată, să nu lăsăm după noi pe acolo decât urmele pașilor noștri și să luăm doar bucuria unei zile frumoase și pozele, desigur.
Traseul de parcurgere a Cheilor e unul de nivel ușor – pigmentat doar ici și colo cu câte o mică emoție la traversarea unui pod sau a unei cărări abrupte și înguste, este potrivit familiilor cu copii, fiind și ușor de parcurs și spectaculos. Valea Hașdade traversează Cheile Turzii, mărginind potecile înguste și stâncoase, patru poduri facilitând accesul de pe o parte pe cealaltă a apei. Zona este foarte ofertantă pentru trasee de alpinism și escaladă, fiind apreciată de iubitorii acestor sporturi pentru pereții verticali extrem de provocatori. Traseul întâlnește, la o cotitură, exact la baza unei stânci verticale care pare să nu se mai termine, o pereche de cizme îngropate în solul stâncos, mărginite de un bolovan de dimensiuni mari. Prima impresie e una de teamă și primul gând care-ți trece prin cap e acela al unui accident nefericit. Nu se știe, însă care-i istoria lor, dacă sunt puse acolo pentru intimidarea turiștilor sau pentru a atrage atenția asupra necesității vigilenței în timpul practicării sporturilor.
Cheile Turzii au două zone de acces, una e cea dinspre localitatea Mihai Viteazu, mai potrivită celor care vin dinspre partea de sud a țării, iar celălalt punct de acces este în partea opusă a cheilor, după traversarea lor, din localitatea Petreștii de Jos, accesibilă pentru cei care vin din direcția Cluj Napoca. Însă, indiferent de direcția din care sunt accesate și traversate, zona este o bogăție naturală de faună și floră, de impresionantă măiestrie a naturii, un loc potrivit pentru o detașare de viața aglomerată a orașului, a vieții de zi cu zi și pentru împrietenirea copiilor cu natura.
