Citind de curând cartea „Saşii Transilvăneni”, scrisă de Virgil Lazăr şi Ioan L. Danciu, mi-am adus aminte de o călătorie pe care am făcut-o la sfârşitul anului 2013, în împrejurimile Sibiului, unde amprentele saşilor se văd la tot pasul.
În urma atacurilor repetate ale tătarilor şi turcilor, din secolele al XII-lea şi al XIII-lea, în încercarea lor de a-şi mări imperiul, populaţia din zona Transilvaniei a fost decimată. Conducătorii Ungariei din acea perioadă, căci Transilvania se afla sub cârmuirea maghiarilor, au promis numeroase privilegii celor care vor repopula regiunea, în schimbul obligaţiei de a apăra acel pământ. Atraşi de ideea de a avea proprietăţi, autonomie şi alte beneficii, coloniştii saşi, veniţi din Valonia, Renania şi Saxonia, s-au aşezat aici, prin hărnicia şi spiritul lor inovator înnobilând aşezările din Transilvania.
Cine nu a auzit de bisericile fortificate, construite de populaţia germană în secolele al XII-lea – al XVI-lea?! Ele nu erau locuite permanent, având funcţii sacrale, de apărare şi adăpostirea populaţiei în caz de primejdie. Au fost în jur de 300. Unele s-au năruit, iar altele se ambiţionează să rămână în picioare, în ciuda vârstei înaintate. Pe câteva am avut bucuria să le văd. Dar iată jurnalul acelei vizite:
Pe data de 11.12.2013, am plecat din Bucureşti spre Sibiu, cu deja consacratul autocar de la ora 13.00. Deşi pasagerii erau puţini, de-i puteai număra pe degete, abia s-a găsit loc pentru bagaje, cala fiind plină cu nişte cutii de carton. Din câte mi-am dat seama, aceste cutii conţineau papuci de plastic. Oare cui urma să i se dea papucii?
La ora 18.00, am ajuns la destinaţie. Mă aşteptam să găsesc zăpadă, dar doar frigul şi Târgul de Crăciun mi-au confirmat că-i iarnă. Proiectul cultural, slăvit de atâta lume, nu m-a impresionat prea mult. Mă aşteptam la ceva grandios. În schimb, am găsit aceeaşi cupolă de luminiţe de anul trecut, un brad mare, dar slab luminat, alte beculeţe pe stâlpii de iluminat, un patinoar, un carusel şi căsuţe de lemn de unde puteai să cumperi diverse, inclusiv 8 castane la preţul de 10 lei!!!!! Şi astfel pofta de castane am pus-o în cui. În fine, poate că Târgul de Crăciun de la Sibiu a fost frumos, dar eu m-am transformat în Scrooge şi de aceea l-am văzut banal.
Ziua de 12.12.2013 am început-o dis-de-dimineaţă, urmând ca, împreună cu Ştefan, să vizitez împrejurimile Sibiului, traseul stabilit de el fiind următorul: Slimnic, Axente Sever, Mediaş, Moşna, Richiş, Biertan, Dumbrăveni şi Criş, întoarcerea în Sibiu plănuind să se facă pe Valea Hârtibaciului (ce nume haios!). Multe „bunătăţi” de văzut, prea multe pentru o zi scurtă de iarnă, toate opere ale saşilor de acum multe secole, dar şi ale armenilor sau ale maghiarilor.
Pe la ora 08:00, ajunşi în satul Slimnic, am oprit în parcarea unde un panou ne-a dat de veste că ne aflam în apropierea cetăţii ţărăneşti. De aici, am pornit pe jos, pe un drum în pantă. În capătul de jos, drumul era flancat de două clădiri vechi, cea din stânga fiind casa parohială, cu faţada în trepte. Trei îngeraşi, desenaţi pe un geam, ne-au dat bineţe. Cetatea am găsit-o închisă, aşa că ne-am mulţumit să-i înconjurăm zidul exterior, sprijinit de contraforţi. Din păcate, fortificaţia se află într-un avansat stadiu de degradare, în unele locuri zidul fiind fisurat de sus şi până jos. Ce-i drept, poartă povara câtorva sute de ani, dar o restaurare i-ar mai prelungi viaţa. Grav este că n-am zărit nicio schelă, nepăsarea autorităţilor fiind evidentă. O dâră de fum gri ieşea din incinta cetăţii, depăşind înălţimea zidurilor, semn că cineva locuia acolo. Oare cum o fi să-ţi ai domiciliul într-o cetate? Cum mă rodea curiozitatea, am aruncat un ochi printr-o gaură a porţii care asigură accesul în interiorul cetăţii şi mare mi-a fost mirarea când am văzut…un ţanţoş cocoş. Dacă nu ar fi fost aşa devreme, ne-am fi încercat norocul şi am fi bătut la poartă, în speranţa că ne-ar fi deschis cineva, oferindu-ne posibilitatea să vizităm şi interiorul.
Hei, dar să nu uit de străjerul care ne-a ieşit în cale. Sau o fi fost „străjeriţă”? Hmm, nu am studiat problema, dar nici nu are importanţă. Era paşnic, bucuros de oaspeţi şi patruped lătrător pe deasupra. Îşi pendula codiţa cu mare viteză şi se gudura pe lângă noi de parcă nu mai văzuse oameni de o mulţime de ani. Poate de prin secolul al XVIII-lea, când cetatea a început să-şi piardă însemnătatea.
De pe dealul în vârful căruia a fost ridicată cetatea, am privit satul Slimnic. Vălătuci de fum se ridicau spre cer. Casele somnoroase păreau indiferente la soarta „stră-stră-stră-bunicii” lor. Parcă le auzeam cum o boscorodeau: „De ce să ne fie milă de tine? De ce să fii ajutată? Ai fost o incompetentă, fiind cucerită de mai multe ori. Praful şi pulberea să se aleagă de tine!”.
În localitatea Axente Sever (Podişul Târnavelor) am oprit la biserica fortificată, aflată la drum. Era ora 09:30. Ne-am bosumflat puţin, când şi aici am găsit poarta închisă. Pe o hârtie era trecut un număr de telefon: 0735564996. Am telefonat, iar o voce ne-a zis să sunăm la sonerie şi cineva ne va deschide. Zis şi făcut! O doamnă zâmbitoare a apărut în dreptul porţii, poftindu-ne înăuntru. Ne-a zis că putem să vizităm biserica şi muzeul, şi să urcăm în turnul clopotniţă.
Acestui edificiu i-a surâs soarta, mai multe fundaţii contribuind la restaurarea lui. Este îngrijit şi primitor. Astăzi, cămările care cândva au servit drept adăpost al saşilor în timpul atacurilor turcilor şi ca depozit pentru cereale şi carne, au fost transformate în muzeu şi camere de oaspeţi.
Lângă poartă, în partea stângă, se află o uşă pe care scrie „turnul slăninilor”, iar curiozitatea m-a făcut să o deschid. Ei bine, n-am văzut nicio bucată de şuncă, doar o toaletă nefuncţională. Apoi, am intrat în biserica evenghelică. Este micuţă, iar din interior nu-şi arată vârsta. Deşi datează din secolul al XIV-lea, lucrările de restaurare au întinerit-o mult. O scară interioară ne-a dus la balconul unde se află orga. Notele de pe portativele care umpleau câteva foi de muzică păreau nerăbdătoare să fie transpuse în sunete. Au parte de acest răsfăţ doar o dată la trei săptămâni, atunci când aici se ţine slujbă. De la acest balcon, trecând de o uşă, am urcat alte scări şi am ajuns la camera unde se află mecanismul ceasului turnului. Pentru ca ceasul să funcţioneze, acest mecanism trebuie întors în fiecare zi, la ora 10:00. De operaţiunea aceasta se ocupă doamna care are grijă de biserică. Ne-am nimerit tocmai bine, având ocazia să vedem cum se procedează. Totul s-a petrecut la lumina bliţului, pentru că uitase să ia lanterna. De acum încolo, când o să vreau să opresc timpul, o s-o sechestrez pe acestă doamnă, ca să nu mai poată să întoarcă ceasul şi astfel secundele, minutele şi orele să stea pe loc.
După încă câteva scări urcate, am ajuns la ultimul nivel al turnului, „calea de strajă”, unde se află şi clopotele. De aici, de sus, privirea ne-a fost încântată de o frumoasă panoramă asupra localităţii. De jur-împrejur, totul era pudrat cu un strat subţire de omăt, cernut probabil de Dumnezeu în timpul nopţii. Acoperişurile, grădinile, dealurile din zonă, toate erau albe. Iar cerul gri. Un cocoş de tablă se credea santinelă. De la înălţimea acoperişului pe care se afla, părea că nimic nu-i scapă neobservat. Câţiva porumbei s-au aşezat lângă el, pentru a-i ţine companie. Sau poate că voiau să-i distragă atenţia, permiţând astfel cuiva să facă o nelegiuire, fără a fi observat de ochii vigilenţi ai cocoşului. Sau poate că-l considerau un înţelept şi au venit să-i ceară sfatul.
Reveniţi în curtea bisericii fortificate, am intrat şi în muzeu. Acesta găzduieşte machete, hărţi, fotografii, obiecte preistorice, antice sau medievale, unelte, costume tradiţionale etc. Am plătit taxa de vizitare a bisericii fortificate, sub forma unei donaţii de 4 lei, şi am plecat mai departe. Mai aveam atâtea de văzut.
La Mediaş, am parcat maşina în centrul istoric al oraşului şi am luat-o la pas spre biserica franciscană „Sfânta Margareta”. Nu este nevoie să ştii să ajungi la ea. Trebuie doar să-ţi ridici privirea, să-i reperezi turnul cu ceas, a cărui înălţime de 70 m domină oraşul, şi să te îndrepţi într-acolo. Vremea era mohorâtă, dar forfota oamenilor, majoritatea în căutarea cadourilor ce urmau a fi puse sub bradul de Crăciun, însufleţea atmosfera cu tendinţe apăsătoare. Un individ învăţase câteva versuri şi note pe care le cânta, din nou şi din nou şi din nou, de parcă sărise CD-ul. Versurile cu vocea, notele la saxofon. Din punctul meu de vedere, muzica are menirea, printre altele, de a încălzi sufletele. Cum cântăreţul nostru era foarte zgribulit, mişcându-şi picioarele ca într-un dans nereuşit, a fost dovada că ceea ce făcea el nu putea fi numit muzică. Mi-au atras altenţia vulturii de pe clădirea fostei farmacii „Vulturul negru”.
Turnul cu ceas al bisericii „Sfânta Margareta” devenea tot mai mare, semn că ne apropiam de acest lăcaş de cult. Şi iată-ne ajunşi la baza turnului. Fiind înalt, a trebuit să-mi las capul pe spate ca să pot să văd cât este ceasul: 10:55. Tocmai datorită înălţimii sale, turnul a fost un punct de observaţie al tuturor împrejurimilor, iar un trâmbiţaş avea datoria de a suna din trompetă în caz că vedea un incendiu sau apropierea unui inamic. Din acest motiv, turnului i se zice „Turnul Trompeţilor”. Se pare că este rudă cu Turnul din Pisa, purtând genele care provoacă înclinarea.
Biserica „Sfânta Margareta” este împrejmuită de o fortificaţie cu patru turnuri. Noi am intrat în incinta acesteia prin gangul boltit de sub Turnul Porţii. La ora când am ajuns aici, curtea bisericii era plină de copii. Se alergau, se jucau, adunau puţina zapadă de pe jos din care făceau bulgări cu care se băteau. Şi câţi decibeli puteau să emită. Apoi a sunat clopoţelul, dar doar o parte dintre ei a intrat într-o clădire de lângă biserică. La scurt timp, un alt clopoţel a sunat şi o altă parte a copiilor a intrat în altă clădire. Mi s-a părut ciudat, neînţelegând ce se întâmplă. Or fi mai multe şcoli în acelaşi loc? Şirul de clădiri care împrejmuieşte biserica este întrerupt de o poartă. Am trecut prin ea şi am ajuns într-o altă curte, unde se află Casa Parohială. Ne-am întors la biserică, dorind să intrăm înăuntru. Evident că era închisă. Lângă uşă stătea o fetiţă timidă. Am aflat că trebuia să repete pentru serbarea de Crăciun. În timp ce vorbeam cu ea, a venit o doamnă care ţinea în mână o cheie foarte mare cu care a deschis uşa bisericii. Am întrebat dacă putem să intrăm, răspunsul fiind afirmativ. Cele două, doamna si fetiţa, s-au aşezat la pianina din faţa Altarului şi s-au apucat de treabă, începând cu încălzirea vocii. M-a frapat faptul că vorbeau în germană. Pff, ce-ţi este şi cu minorităţile astea. Fugitiv am observat colecţia de covoare orientale de pe pereţi, după care am ieşit, nedorind să deranjăm. Şi am pornit spre maşină, nu înainte de a-l saluta pe Petre din Turn, statueta din lemn, amplasată pe colţul sud-estic al turnului cu ceas.
După cum ne aşteptam, biserica evanghelică fortificată, de la Moşna, era închisă. Este mare şi, din câte am citit pe panoul cu informaţii despre acest monument istoric, prezintă multe elemente interesante, printre care: lucrări de sculptură în piatră, tabernacolul – turnuleţul destinat păstrării recipientului cu pâinea împărtăşaniei, mobilier pictat etc. Mi-ar fi plăcut să fiu Păsări-Lăţi-Lungilă din povestea lui Harap-Alb, ca să pot să văd ce era dincolo de zidul de apărare. Dar m-am mulţumit să-i dau ocolul, zărind acoperişul şi turnul cu ceas al bisericii-hală, zidurile înalte şi turnurile cu metereze.
Nici la Richiş nu am avut noroc, găsind închisă şi biserica fortificată de aici. O localnică ne-a spus unde găsim persoana care are cheile lăcaşului de cult. Dar mi s-a părut prea mare deranjul pentru doar doi vizitatori. Aşa că am făcut câteva poze şi ne-am văzut de drum.
Despre biserica fortificată de la Biertan se spune că este cea mai frumoasă din Transilvania. Aşa o fi. Eu nu pot să mă pronunţ în legătură cu ceva ce nu am văzut cu ochii mei. Pentru că da, şi aici am găsit uşa ferecată, am făcut o plimbare în jurul ansamblului şi pot să zic că este impunător. Potrivit panoului informativ, fortificaţia are trei incinte, şapte turnuri şi două bastioane. Până şi biserica are un nivel de apărare. Unul dintre turnuri pare a fi un cap de om, cu ochi, nas şi gură. Iar acoperişul este pe post de pălărie. La casele aflate în vecinătatea bisericii am sesizat că numerele sunt trecute pe tăbliţe în culorile drapelului nostru: roşu, galben şi albastru. Casa de la numărul 14 avea desenate deasupra porţii nişte frumoase flori. Plecând de la Biertan, spre Dumbrăveni, după vreo doi km parcurşi m-am uitat în urmă şi am văzut biserica, impozantă chiar şi de la distanţă.
Dacă până acum am avut de-a face cu obiective create de saşi, la Dumbrăveni am schimbat registrul. Astfel, aici am oprit ca să vizităm biserica armeano-catolică „Sfânta Elisabeta”, situată în piaţa centrală. Registrul a fost schimbat doar parţial, din punct de vedere al naţionalităţii creatorilor. Altfel, şi aici am găsit biserica închisă. Totuşi, printr-un grilaj am reuşit să-i vedem şi interiorul bogat ornamentat, că doar comunitatea de armeni de aici a fost una prosperă. Dar nu am putut să stau prea mult, deoarece câţiva tineri îşi aleseseră ca loc pentru fumat holul de la intrarea în biserică. Fumul de ţigară mă deranja, iar ceea ce făceau ei mă mâhnea. Un afiş spunea că „Viaţa poate fi şi colorată”, îndemnând oamenii să facă donaţii pentru copiii defavorizaţi.
Văzut de afară, am asemuit acest lăcaş de cult cu un chip de om care râde, lăsând să se vadă un dinte lipsă. Doar că lui nu-i lipsea un dinte, ci coiful unuia dintre cele două turnuri, căzut în urma unei furtuni. Pe un panou era scris: „Noi, cei ce l-am iubit pe Dumnezeu, am construit această catedrală între anii 1766-1791, cu şapte altare, o capelă şi trei vitralii, pentru noi cei de azi şi voi cei de mâine”. Armenii „de mâine”, rămaşi puţini la număr, fără posibilitatea financiară din trecut, au lăsat ca bisericii să-i apară semnele bătrâneţii: tencuială căzută, crăpături, ornamente deteriorate. Pe cele două coloane situate de-o parte şi de alta a intrării stă câte un amoraş. Statuia zeului amorului din partea stângă nu mai este întreagă, fiind probabil măcinată de ură. Trei nişe găzduiesc statuile Sfinţilor Petru şi Pavel şi a Sfintei Ecaterina, iar sus, între cele două turnuri, se află statuia Sfântului Nicolae şi cea a unui sfânt neidentificabil, rămas fără cap.
Pe drumul dintre Dumbrăveni şi Criş am văzut „focul viu”, cel puţin aşa l-am numit noi. Era într-o zonă unde se afla o sondă şi ţâşnea dintr-o ţeavă ce ieşea din pământ.
Iată-ne ajunşi şi la Castelul Bethlen din Criş. Nu ne-am mirat deloc atunci când am văzut lacătul pus pe poartă. Deja ne obişnuisem, doar avusesem toată ziua parte de uşi/ porţi închise. Este clar, iarna nu este perioada optimă pentru a vizita! Un turn cilindric s-a făcut remarcat, fiind cea mai înaltă construcţie a ansamblului. În timp ce admiram castelul de la distanţă şi ne chinuiam să facem poze pe sub, prin sau peste gard, am văzut un domn care ieşise la poarta castelului. Ne-am dus repede într-acolo şi l-am întrebat dacă putem să intrăm. A zis „da”, noi ne-am bucurat, am plătit taxa de vizitare (10 lei/ persoană), după care ne-a vorbit despre castel. Considerat cel mai frumos castel Renascentist din Transilvania, acesta a fost construit de-a lungul a câteva sute de ani, ca reşedinţă nobiliară fortificată, fiind locuit de familia Bethlen până la data de 03 martie 1948, când a fost naţionalizat, confiscându-se inclusiv toate obiectele de valoare care se aflau în interior. În 1960, aici a funcţionat un C.A.P., clădirile începând să se distrugă. De-a lungul timpului, au fost iniţiate două lucrări de reabilitare (în 1977 şi 1990), ambele fiind întrerupte la scurt timp, castelul continuând să se degradeze. Aflat într-o stare deplorabilă, în anul 2007 castelul a fost retrocedat ramurii ardelene a familiei Bethlen. Cele trei surori moştenitoare fac eforturi pentru reabilitarea şi introducerea castelului în circuitul turistic, lucrările avansând destul de greu.
După ce i-am aflat istoria, ne-am apucat de explorat. Am avut castelul doar pentru noi. Aş fi putut chiar să-l bag în buzunar şi să plec cu el, mai ales că mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă se află într-o stare nu tocmai bună. Chiar şi aşa, cu cicatricile lăsate de trecerea timpului, are un farmec aparte, reuşind să mă cucerească.
În incinta fortificaţiei cu bastioane, se află două corpuri de clădiri. Cândva, în jurul complexului se întindea un parc englezesc, cu plante exotice, lacuri şi bazine.
Aripa din partea stângă este numită „Elek Bethlen”. Încăperile sunt goale, lipsite în totalitate de mobilierul scump de odinioară, de sobele de teracotă care încălzeau sălile sau de tablourile care reprezentau porteretele familiei Bethlen. Mi-au plăcut capela cu tavanul boltit şi ancadramentele originale ale uşilor. Se vede că aici s-au făcut unele lucrări de restaurare, în special la ultimul etaj, unde camerele au fost amenajate pentru a găzdui turiştii dornici să doarmă la castel. Vrând să văd cum arată aceste camere, am luat la rând toate uşile, sperând ca măcar una să fie deschisă. Din păcate, toate erau închise.
Aripa din partea dreaptă se numeşte „Conacul”. Mi-au atras atenţia donjonul, numit „Turnul Arcaşilor”, şi loggia. Turnul are cinci etaje. Pe faţada sa, la registrul superior, se află un şir de basoreliefuri ale unor arcaşi secui. În vremuri de mult apuse, nivelul al cincilea, cu cele opt ferestre arcuite, slujea ca punct de observaţie. Galeria deschisă (loggia) prezintă arcade pe 15 coloane de piatră. Mi-ar fi plăcut să locuiesc aici. La ultimul etaj al donjonului circular mi-aş fi amenajat dormitorul, chiar dacă pentru a ajunge acolo ar trebui să urc scările de lemn, în spirală, care îmi provoacă ameţeli. Iar în loggie aş sta vara, citind şi bând o Cola rece.
Înainte de a părăsi castelul, am mai aruncat o privire spre Turnul Arcaşilor. Arcaşii par gata oricând să intervină, în caz de nevoie. Şi ar trebui să intervină şi cu armele lor să-i atace pe toţi cei cărora li se datorează starea de degradare în care se află acest frumos castel.
Începuse să se întunece, aşa că, de aici, am mers ţintă spre Sibiu, fără a mai face vreo oprire. Revenind în Sibiu, am încheiat ziua asistând la un concert al lui Ducu Bertzi, susţinut pe scena amenajată în Piaţa Mare, cu ocazia Târgului de Crăciun. L-am ascultat în timp ce savuram un delicios vin fiert.
