Aveam o jumătate de oră să ajung de la Universitate, la Romexpo. Era înnorat și m-am gândit că ar fi mai bine să iau un taxi, ca nu cumva să fie nevoie să alerg prin ploaie. Sandalele de vară nu sunt întotdeauna cele mai rezistente achiziții.
Nu am stat prea mult pe gânduri înainte să îl aleg, am urcat în primul taxi pe care l-am văzut. Taximetristului, om modest, i-a luat vreo cinci minute să pornească. Îi scotea aparatul toate bonurile de până-n prânz. După câte se vedea, făcuse destul de multe curse până atunci.
Nu îmi place tăcerea, așa că, după câteva minute în care nu s-a auzit decât hârjâitul aparatului, în chinul lui de a scoate bon după bon, mi-am întrebat colegele de facultate (care se așezaseră pe bancheta din spate) ce temă și-au ales pentru un proiect.
Aparent, nu eram deloc singurul vorbăreț înrăit de acolo. Tot ce i-a trebuit taximetristului ca să-mi ofere o călătorie plină cu suflet a fost să audă că o domnișoară de 20 de ani dorește să studieze comunitatea gay-lor din România și modul în care se raportează aceștia la divinitate.
„N-am nimic cu ei. Așa se nasc ei. Cu cromozomu’ ăla în plus. Eu nu îi condamn. Să se căsătorească, să facă ce vor! Dar să nu le dea dreptu’ s-adopte copii! C-o s-ajungă și copiii lor la fel, dacă îi cresc așa. Că, dacă iei un copil și îi arăți că e normal să ucizi un om, ajunge sadic. Și dacă pui un om normal lângă un criminal câțiva ani, va ajunge și el la fel.”
Îmi plac oamenii simpli și poveștile pe care sunt în stare să ți le spună doar la aruncarea unei replici drept momeală. În același timp, îmi părea un domn calculat și cu putere de decizie, care ar fi putut să își țină opiniile pentru sine, dacă exprimarea acestora ar fi însemnat lezarea clienților. Cum am sesizat un moment de ezitare, m-am decis că vreau să savurez fiecare strop al poveștii lungă de-o cursă, a unui om ca acela. I-am spus că suntem la o facultate de comunicare și că astfel de proiecte, care pot părea ciudate, sunt la ordinea zilei la noi.
El avea zece clase. Îl prinsese ’89 cu două prăvălii. Nu se gândise să-nvețe ca să-și câștige pâinea, că era deja bine. „« Lasă, mamă, dă-o dracu’ de școală! Ai făcut zece clase, nu ești analfabet, nu ești prost…» Și acum am doi copii și nu știu cum să fac, că, nu știu, la băiat nu prea îi place deloc. Fetița văd că se descurcă bine, chiar bine, nu așa, dar el e un puturos. Are unșpe ani și și-a rupt dinții săptămâna trecută.”
Am continuat să îi zâmbesc aprobator. Îmi doream din toată inima să știe că îl înțeleg și să continue destăinurea. Trebuie să fi fost pentru prima dată când mă găseam în trafic și speram ca toate semafoarele să arate culoarea roșu, să îmi dea răgaz să mă bucur de poveștile unui om simplu și frumos.
Odată pus pe vorbă, nu avea să se oprească prea curând.
„Asta voiam să zic referitor la asta cu cromozomul. Păi fata mea zici că-i tigru, frate. N-am văzut așa ceva! Deci el e un tăntălău de clasa întâi. Adică vreau să zic că e prea, nu știu, plăpând, nu știu dacă-mi găsesc cuvântu’. Deci el ar fi trebuit să fie fată și ea băiat. Păi, dacă ea bate băieții pentru el!”
La fiecare două-trei minute mai zicea câte un „Hai, vărule!”, dar nu părea a se grăbi niciunde. De altfel, nici eu nu mă mai grăbeam. Până la urmă, nu întârziasem niciodată la niciun curs, la nicio întâlnire, la nicio prezentare și eram convinsă că merită să întârzii de această dată.
„Școala nu-i place, «tăntălău ești, ce fac eu cu tine?! Ți-au căzut și dinții din gură. » Dar are vrăjeală. Vrăjeală are.”
Pe lângă vrăjeală, cel mic părea să fie pasionat de calculatoare. L-am sfătuit să caute cursuri pentru băiețel, să îl ajute să învețe cât mai multe despre orice domeniu i-ar plăcea. Numai că domnul era o persoană complexă; știa câte puțin din toate și se gândise deja la acest aspect.
„Păi da, că e bună, e de viitor meseria. Asta nu cred c-o să moară prea curând. Că se dezvoltă din ce în ce mai mult. Dar nu tre’ să mergi bine și cu româna, cu matematica, o limbă străină, cu scrisu’ gramatical? Să se descurce acolo. Adică nu poți neapărat… Nu știu cum să zic. Un copil se simte devreme, mă. De tânăr. Din primu’ an. Cel puțin să dau așa un pronostic. Ea din prima, frate, deci vreau să-ți zic că acasă-și face tema și cel puțin încă două ore stă și meditează, vrea să facă mai mult. Adică se simte când vrei să faci; omul care îl pasionează. Uite că ăștia nu te mai bagă în seamă cu două facultăți! Adică nu-ți găsește job, nu-ți găsește o slujbă cât de cât acolo să te descurci, să trăiești decent. Adică nu să produci bani mulți și să nu știu mai ce. Dar îți dai tu seama la școală acum?! Îți zice Gunoi. Zice, cum te numești tu? Gunoiu’ și mai cum?”
Îmi spunea toate aceste lucruri uitându-se în gol. Parcă fixa un punct mort, ca la teatru. M-am gândit că aceasta trebuie să fi fost reprezentația dumnealui, de la cursă la cursă.
Pentru un moment, mi-a fost teamă pentru viețile noastre, dar m-a calmat instinctul. Era ceva cu totul neobișnuit pentru mine să mă așez pe scaunul din față și totuși o făcusem. Era ceva tare blând în tonul lui, care îmi oferea confortul de care mă bucur când discut cu unchii mei.
„Vezi, târziu realizezi cât de bine și cât de important e să înveți în viață. Acuma pe cuvânt de onoare, cred că dacă m-aș duce și la Drept, aș paria pe ce e mai scump, c-aș lua din prima, n-aș cade la un examen. Aș învăța. Dar ce să mai fac cu ea? Pentru ambiție?! Dă-o-ncolo! Adică, n-ai ce să faci în țara asta. Adică, bă, mai ai o opțiune, chiar dacă ai 37-38 de ani. Dacă înveți acum, ei te plătește. La noi nu mai poți, frate, decât să te faci inginer sau să pleci.”
De la dispecerat se tot auzea o doamnă agitată, strigând încontinuu: „În Rahova. Cineva cu Rahova?”.
Și domnului trebuie să îi fi plăcut audiența, că uitase să mai dea atenție verilor din trafic ori doamnei de la dispecerat.
„După părerea mea sunteți tinere, nu știu. Faceți ce faceți și găsiți-vă pe afară, nu știu ce să vă zic. Plecați din țara asta, n-aveți niciun viitor! O să vă măritați, faceți copii și o să trăiți amărâți.”
Apoi ne-a zis că, fiind sexul frumos, avem beneficii în orice domeniu am vrea să lucrăm. Se adapta în funcție de audiență cu ușurință și ne-a flatat, spunându-ne că suntem frumoase, iar găsirea unui loc de muncă ar trebui să fie foarte ușor de făcut. De fapt, în România, 60-70% dintre femei sunt frumoase, față de ucrainieni sau bulgari, unde procentele sunt de 15-20%.
Semafoarele mi s-au arătat potrivnice și am ajuns la destinație mult prea repede, judecând după apetitul meu conversațional.
Taximetristul ne-a mulțumit pentru berea pe care urma să și-o cumpere din banii în plus pe care i-am lăsat. Eu i-aș fi mulțumit pentru c-a reușit să farmece de-a dreptul cinci studente, doar prin simplitatea lui.
FOTO: Ionuț Eduard Cîrstea și Laurențiu Ion
