Insula Păcuiul lui Soare este un loc nu foarte cunoscut printre români, ceea ce nu este neapărat un lucru rău – este printre puţinele locuri ale Dunării care nu au fost alterate de gunoaie şi de om, în general. Insula se află undeva lângă localitatea Ostrov şi se mândreşte, pe lângă peisajul extrem de pitoresc, cu ruinele unei cetăţi despre care cei mai mulţi istorici afirmă că ar fi Vicina.
Păcuiul lui Soare este o insulă de formă alungită, lungă de şase kilometri, la care accesul nu este chiar uşor. După ce se ajunge la Ostrov, trebuie să se ajungă până la Mănăstirea Dervent (satul Galita). În stânga mănăstirii, se află un drum de ţară, accidentat, care are cam doi kilometri.
La capătul său, se vede în zare insulă, iar pentru a ajunge pe ea trebuie ca Dunărea să fie traversată cu barca şi numai cu acordul paznicului de acolo. Însă drumul merită cu prisosinţă, pentru că insula este descrisă de mulţi ca un mic colţ de rai.
Insula Păcuiul lui Soare chiar pare desprinsă din basme: plaje întinse, unele de culoare roşiatică, vegetaţie abundenţă, cu plante agăţătoare, liane, copaci imenşi şi Dunărea care înconjoară totul.
Pentru păsări este într-adevăr un paradis: pelicani, cormorani şi egrete se ascund de soare printre crengile vişinilor sălbatici, a ulmilor şi a perilor pădureţi. Interesant e că insula îşi schimbă deseori forma, pentru că aceasta este modelată de apele Dunării.
Atunci când fluxul creşte, mare parte din ea este acoperită de apă, care, din păcate, erodează ruinele cetăţii misterioase. Frumuseţea insulei i-a fascinat pe oamenii locului atât de mult, încât aceştia au început să creeze legende: se spune că erau nişte vremuri în care, pe insulă, locuiau monştri, dar şi Samca Samodiva, o fiinţă mitologică, un amestec de dragon subacvatic şi zână, care păzea ruinele cetăţii.
Cetatea Vicina de pe Insula Păcuiul lui Soare este singura fortăreaţă bizantină din Europa ale cărei urme încă se pot vedea. Imperiul Bizantin a construit-o în anul 971, când puterea lui a fost reinstaurată în Dunărea de Jos.
Istoricii care au studiat această fortăreaţă sunt de părere că cetatea juca un rol de vamă, iar numele insulei ar proveni, cel mai probabil, de la unul din conducătorii bizantini.
Cetatea a fost distrusă şi refăcută de câteva ori, fiind incendiată de bulgari undeva în secolul al XI-lea, când aceştia luptau împotriva otomanilor, acest lucru ducând la neutralizarea ei. Cu toate acestea, se pare că cetatea a continuat să fie locuită până în prima jumătate a secolului al XV-lea, când a fost, din motive încă necunoscute, definitiv părăsită.
Din păcate, Cetatea Vicina de pe Insula Păcuiul lui Soare este vizibilă doar în proporţie de 15%. A fost redescoperită în anul 1955, însă Dunărea pare că face tot posibilul ca ea să dispară de tot.
Zona este una deosebită din punct de vedere arheologic, săpăturile scoţând la iveală bijuterii, obiecte casnice, monede şi morminte. Cu toate că este a doua cea mai importantă aşezare din secolul al IX-lea, după Ulpia Traiana Sarmisegetuza, cei care ar vrea să o salveze nu prea au soluţii.
Ar trebui ca Dunărea să fie deviată, să se construiască un dig pentru a opri procesul de eroziune şi apoi să se consolideze zidurile rămase – însă toate aceste lucruri implică sume colosale de bani, pe care nimeni nu este dispus să le ofere.
Mai mult, nu există nici siguranţa că cetatea va fi într-adevăr salvată. În ciuda acestor lucruri, Insula Păcuiul lui Soare oferă în continuare peisaje de poveste, trăind cu speranţa că ele nu vor fi stricate niciodată de egoismul omului.
Insula este accesibilă doar cu barca, ceea ce adaugă un element de aventură și izolare; vizita aici este o evadare reală din agitația cotidiană, înapoi într-un timp în care natura și istoria se împletesc armonios.
Pentru conservatoriștii și cercetătorii în domeniul natural, insula oferă un loc ideal pentru studiul ecosistemelor dunărene și al impactului minim al activității umane asupra mediilor naturale.
Insula Păcuiul lui Soare nu este doar un punct de interes pentru istorici și ecologiști, ci și un loc de reflecție și apreciere a frumuseții și liniștii pe care doar natura nealterată le poate oferi.
