Călător, aventurier, fotograf și, nu în ultimul rând, scafandru, Tony McTony a plecat din Suceava cu autostopul pentru a ajunge în Londra cu scopul de a deveni scafandru. Îmbrăcat la costum, cu o doză de bere cehă în mână, a cerut ca pe durata interviului să ascultăm muzică irlandeză (3 Hours of Irish Rebel Music) – chillout.
Salut. Povestește-mi puțin despre tine. Cine și de unde ești?
Salut. M-am născut în Suceava, cu puțin timp înainte să pice comunismul.
Bafta ta!
Da, nu mi-ar fi plăcut să mi se spună ce să fac, ce să simt și ce să gândesc. Tot timpul am făcut ceva diferit față de ceilalți: nu mi-a plăcut niciodată fotbalul. Și tot timpul am știut că pot face lucrurile mai bine. Nu că aș fi mai bun ca ceilalți dar, spre deosebire de ei, îmi doream să-mi depășesc limitele.
Cine e Tony McTony?
Mi se zicea Tony din mai multe motive. Am ales să folosesc acest pseudonim, deoarece îmi era mai ușor să mă prezint străinilor. Apoi, în Irlanda, un prieten mi-a zis ”Tu ești Tony… Tony McTony”. Mi-a plăcut cum suna și așa am ajuns să mă prezint, Tony McTony, peste tot pe unde călătoream.
Cum ai descrie viața din Suceava?
În ultimul timp merg foarte rar în Suceava. Locuiesc acolo maxim trei luni pe an. E un oraș care nu evoluează prea mult.
Înainte de a pleca din Suceava, cu ce îți ocupai timpul?
Majoritatea timpului mi-l petreceam cu prietenii. În ultima vreme, mă apucasem de fotografie. Am încercat să fac și o emisiune împreună cu niște prieteni. Am filmat cinci episoade, însă nu am lansat niciodată emisiunea pentru că publicul din Suceava nu părea foarte receptiv la o astfel de emisiune. Am renunțat la acest proiect, deși simțeam că are potențial, dar nu într-un oraș atât de mic. După faza cu emisiunea, am început să mă axez strict pe fotografie. Îmi plăcea.
Ai făcut bani din fotografie?
Nu prea funcționa treaba. Așa cum apărusem eu pe piață, erau și alți fotografi. Fiind fascinat de ocean, mări și scufundări am avut ideea de a îmbina fotogafia cu scufundările. Am avut ideea asta și atunci am început să mă interesez de ce am nevoie pentru a deveni scafandru.
Acela a fost momentul în care ți-ai făcut ghiozdanul și ți-ai zis ”Gata, plec!” ?
Da. Mi-am făcut bagajul și m-am dus să-mi iau rămas bun de la prieteni. Am mers în locul unde se adunau ei de obicei. Tocmai se întorseseră din Vama Veche și se distrau, povesteau. Eu nu am fost niciodată pe litoralul românesc. Turcia e mult mai frumoasă. Având rucsacul în spate, a venit și prima întrebare:
”Pleci în Vamă?”
”Nu. Plec în Anglia să mă fac scafandru.”
”Păi nu știi să înoți…”
”Păi de asta plec: să mă fac scafandru.”.
Apoi m-au întrebat când am avion/ autocar. Cum planul meu era să merg cu autostopul, am răspuns zâmbind: ”Cât mai stați la bere?” . Cam asta a fost cu plecarea. După încă câteva beri, am plecat.
Deși mi-aș dori, nu am să te pun acum să-mi povestești toată călătoria ta până în Anglia. Ai putea trece în revistă, pe scurt, cum ai ajuns la destinație?
Mi-a mers bine. În mare, până în Londra am călătorit cu două mașini mici și cu un TIR. Ruta pe care am urmat-o, în călătorie, a fost România – Ungaria – Austria – Germania – Danemarca – Germania – Olanda – Belgia – Franța – Anglia. Îți voi povesti, pe capitole, toată aventura mea până în Anglia.
Oradea – Viena.
Am luat din Suceava trenul de noapte spre Oradea. Odată ajuns aici, am trecut vama pe jos, spre uimirea vameșilor. Am scris pe un carton ”WIEN”, iar în circa 30 de minute a oprit un taxi ce ducea două fete în Viena. Fetele i-au spus să oprească și să mă ia și pe mine cu ele. Poate pentru că eram drăguț.
Ajuns în Viena am dat de paradisul autostopiștilor: autostrăzile Europei de Vest. A fost perfect! Le-am rugat pe fete să mă lase pe autostradă cu speranța că voi prinde o mașină mai spre vest. Eram cuprins de spiritul de aventură și nu aveam de gând să pierd timpul, intrând în Viena. Și uite așa, m-am trezit așteptând într-un service point (benzinărie) pe autobandă mai multe ore. Într-un final a oprit un tip cam de vârsta mea care m-a invitat să bem o bere. Între timp, mi-a povestit despre cum și el, împreună cu colegii săi de apartament fac autostopul mai tot timpul când vor să călătorească. M-a invitat să-mi petrec noaptea la ei și am acceptat. Doi dintre aceștia erau foarte entuziasmați că au dat de un autostopist român în Viena, deoarece țara lor preferată pentru autostop era chiar România. Am luat cina împreună, m-am odihnit bine, iar spre dimineață, Anton, tipul cu mașina, m-a lăsat în locul din care făcea el mereu autostopul spre vest. Păstrăm legătura și în ziua de azi.
Șoferul de TIR turc.
După doar cinci minute a oprit un TIR, șoferul era turc. Aici a început, cu adevărat, aventura mea.
Turcul avea mulți colegi români și bâjbâia pe acolo câteva cuvinte în română. La rândul meu, am mai fost prin Turcia și mai nimeream și eu câteva cuvinte în turcă. Puțină engleză, puțină română și multe semne au stat la baza comunicării noastre. Turcul mergea în Amsterdam. Perfect! Aproape de Anglia, mi-am zis eu. Totuși, într-o romengloturcă mi-a explicat că, înainte de a ajunge în Amsterdam, trebuie să treacă prin Copenhaga. Acolo doar descarca, încărca și apoi pleaca spre Amsterdam.
”De ce nu? Oricum caut aventură.”
Muzică turcească și povești. Fiind turc, ghici ce? Îi plăceau româncele. Mi-a povestit aventurile lui de prin cluburile din România și, într-un final, am ajuns în Copenhaga. Mi-a plăcut foarte mult modul lui de a găti: oprea într-un service point, pregătea tot ce avea nevoie pentru a găti, se urca în TIR, aprindea butelia și gătea în timp ce conducea. Era un fel de TIR Chef!
Odată ajunși în Olanda, mi-a și zis:
”Holland, you know: smoke smoke. You smoke?”
”I smoke.”.
După mai multe încercări de a găsi un coffee shop, am apelat la internet. Ne-am descurcat noi până la urmă. Am ajuns la un coffee shop, ne-am dat jos din TIR și am comandat de pe acolo vreo trei tipuri de treabă. Turcul îmi întinde cardul să plătesc eu. Vânzătorul, mirat, m-a întrebat:
”Are you sure? You do know we sell weed here, right?”.
Murat – ăsta era numele turcului, îl bate pe umăr pe vânzător și spune:
”No problem. Company card!”.
Deja muream de râs. Ne-am oprit pe o stradă îngustă, am pus TIR-ul pe avarii și Murat s-a apucat de rulat. Am tras și eu două fumuri. Nefumând nici măcar țigări, m-am făcut praf din prima. El, în schimb, locomotivă, nu avea nimic. Am căutat aventură și exact asta am găsit. Murat a stins țigara și a pornit TIR-ul. După vreo trei ore, deși trecuseră doar cinci minute, eu dormeam. Deodată, mă trezește un zdruncinat și aud sunetul ăla de frână de TIR: ”FSSS”. Mă trezesc și îl intreb:
”Murat, problem?”
”Big problem. Big company. Big TIR. Big problem”.
Eram pe o stradă cu două benzi înguste și trebuia să trecem de un sens giratoriu. Murat blocase tirul pe o străduță olandeză.
”No good. Chill. Relax. Relax.” .
Murat s-a apucat iar de rulat. Au urmat 30 de minute de manevre scurte în față și în spate. Nu reușea să treacă de sensul giratoriu. La un moment dat, bate cineva în ușă – era poliția.
”OOO, Tony. Problem!”
”What problem?”
”You go talk.” .
Am încercat să discut cu polițistul, dar nu prea nimeream cuvintele. Polițistul și-a dat seama ”că ne aflam în Olanda” și ne-a zis:
”Seriously, Sir, you need to stop fucking around and move this fucking vehicle!” .
”Murat… no problem!”
”No problem?!”
”No problem! Go!”.
A pornit TIR-ul și a mers direct peste sensul giratoriu. Ajunși pe autostradă am început să gătim niște ouă. Evident, din mers. Au ieșit bune.
Când să ne apropiem de Amsterdam, s-a stricat TIR-ul. Nu mai pornea. Am mâncat două Snickers, mi-am luat rămas bun de la Murat și m-am urcat în primul tren spre Amsterdam.
Amsterdam.
În mai puțin de jumătate de oră am ajuns în Amsterdam. Aici totul devenise puțin cam dubios. Mai pe toate străzile era la fel: același miros, aceiași oameni, aceeași grabă și aceleași fete dezbrăcate sub luminile roz ale neoanelor. Era deja noapte și m-am hotărât să iau un tren spre Londra – oricum nu mai aveam mult până acolo.
Primul tren era la ora 7 dimineața, așa că m-am așezat cuminte pe un scaun în gară. În timp ce așteptam trenul, am fost abordat de către un mexican care s-a prezentat Jorje Alberto Rodriquez și încă vreo două nume. El aștepta trenul de la 8 dimineața spre Paris. După puțin timp, ne-am hotărât să vedem ce mai fac fetele de pe Red Light District. Acolo treaba era și mai intensă: lumea nu mai era grăbită, ci pornită, iar mirosul de coffee shop era înlocuit de cel al testosteronului.
Bun venit în paradisul perveșilor! Ne-am continuat drumul liniștiți, iar în scurt timp observ cum una dintre fetele vesele deschide vitrina. Foarte entuziasmată îi face semn unei colege de peste drum și zice:
”Auzi, fată, hai că de acuma m-am scos: lucrez și sâmbăta și duminica”.
Nici nu am apucat să-i spun ”Taci că te cunoaște lumea” că mexicanul meu era deja de negăsit. M-am întors la gară să-mi iau bilet spre Londra, dar nu mai erau locuri. M-am hotărât să mai pierd vreo două ore până la 7, iar apoi să încerc să fac autostopul spre Londra. Devenea distractiv.
Amsterdam – Londra.
M-am dus la ieșirea din Amsterdam spre Franța și am început să fac autostopul. În scurt timp oprește un șofer ungur care mergea direct în Londra. Ne-am împrietenit și am povestit despre fel și fel de lucruri. Așa am ajuns să aflu despre problemele lui cu fosta soție, despre fetița lui și toate problemele sale, dar și despre faptul că el a condus fără oprire din Budapesta până în Amsterdam, ba chiar urma să se odihnească abia pe ferry.
Mi-a povestit și despre faptul că lucra ca bucătar pe timp de noapte, iar ziua ca mesager, despre felul în care a început să se scufunde în alcool și iarbă, din cauza faptului că nu își putea vedea fetița şi despre o operație la picior, din cauza unui accident în Londra, în timp ce a combinat meseria de mesager cu votcă și iarbă.
Era un om bun, însă viața nu a fost prea cinstită cu el. Mi s-a părut interesant felul în care a reușit să își îndese mai toată casa din Budapesta într-un VW Golf, dar și felul în care ațipea la volan și își dădea cu apă peste față, urmată de o serie de palme pentru a se trezi. Ajunși în Londra m-a lăsat în fața casei prietenilor mei care mă așteptau.
N.R. Tony McTony este, așa cum se menționează și în acest interviu, un pseudonim, intervievatul refuzând categoric publicarea acestui material cu numele său real sau cu fotografii în care ar putea fi recunoscut. Prin urmare, redacția descoperimlumeaimpreuna.ro nu își asumă nicio responsabilitate pentru anumite afirmații, acceptând în totalitate condițiile intervievatului.
