La ora actuala, in lume, din cele peste 1,5 miliarde de hectare de teren arabil, aproximativ 300 de milioane de hectare sunt irigate, acestea din urma furnizand in jur de o treime din productia alimentara mondiala, iar India, China si Statele Unite ale Americii detin jumatate din totalul suprafetelor in care se foloseste irigarea sistematica.
Pe de alta parte, desi tehnologia asigura o productie agricola performanta, in multe regiuni din America Latina, din Asia, Africa, din Peninsula Arabica, exploatarea, pentru irigatii, a apei non-regenerabile sau lent regenerabile, din panzele freatice, tinde sa creeze, in ultimii ani, dezechilibre la scara planetara, cu atat mai mult cu cat acesta este inca un factor care atenteaza la sanatatea Pamantului, adaugat altora, precum poluarea excesiva sau incalzirea globala.
Paradoxul este ca, in pofida faptului ca omul modern stapaneste infinit mai multe mijloace de a folosi darurile naturii si de a mentine echilibrul ecosistemelor, in comparatie cu formele agriculturii traditionale, in anii 2000, cuvantul de ordine este „criza” – economica, agricola, alimentara, financiara si chiar o criza a apei. Nevoile de apa dulce cresc exponential, in timp ce rezervele planetei se diminueaza. Si nu este vorba numai de apa potabila, in conditiile in care populatia lumii sporeste cu aproape 80 de milioane de persoane pe an, ci si de nevoile pentru agricultura si pentru productia de energie.
Conform statisticilor facute de specialisti, pentru producerea unui singur kilogram de grau este nevoie, de la insamantare, pana la recoltare, de 400 – 2000 de litri de apa (in functie de zona, mai mult sau mai putin arida), iar pentru obtinerea unui kilogram de carne, consumul este de 1000-20 000 de litri de apa. Degradarea ecosistemelor a facut ca mari fluvii, precum Nilul, Colorado, Fluviul Galben, in perioadele secetoase, sa nici nu mai ajunga la marile si oceanele in care se varsa. Desertificarea unor mari suprafete din Australia, China, SUA a generat o scadere drastica a productiei agricole.
Irigatiile in Antichitate
Cele mai vechi urme ale unui sistem de irigatie dateaza de aproximativ 5000 de ani i.Hr. si au fost descoperite in Mesopotamia (pe teritoriul de astazi al Irakului si al Iranului). Aceste regiuni semi-aride erau irigate cu ajutorul unor canale care aduceau apa din fluviul Eufrat, deversand-o in celalalt curs de apa care delimita zona, fluviul Tibru. Desi cei care au construit sistemul au avut de rezolvat o multime de probleme legate de stocarea si controlul cantitatii de apa, de mentenanta canalelor, functionalitatea lui s-a dovedit a fi atat de riguroasa, incat a durat mii de ani.
In Egipt, cu trei mii de ani i.Hr., pentru ca revarsarile Nilului conditionau ciclul agricol, canale de irigatii similare celor din Mesopotamia au fost construite si controlate printr-o serie de lacuri si baraje. Cantitatile de apa stocate serveau pentru irigarea culturilor in perioadele de seceta. Pe de alta parte, un imens canal (Canalul Memphis), construit in paralel cu Nilul, transporta barjele grele, cu materialele necesare pentru constructia piramidelor.
Pe teritoriul Chinei, un sistem de irigatii realizat in secolele al VII-lea – al VIII-lea i.Hr., in provincia Sichuan, este (cu imbunatatirile de rigoare) functional si astazi, fiind inscris, in anul 2000, pe lista Patrimoniului UNESCO. Este alcatuit din trei parti – un dig in forma de gura de peste, doua deversoare, care asigura scurgerea surplusului de apa si mentinerea unui nivel constant al acesteia, si un canal care traverseaza un munte, prin care apa este adusa in zona.
In nenumarate alte parti ale lumii au fost puse la punct, ulterior, sisteme de irigatii, dar unele dintre cele mai interesante si spectaculoase, din perioada Evului Mediu, se afla in Insulele Madeira (apartinand Portugaliei), din Atlantic, unde colonistii portughezi au infiintat plantatii si culturi de cereale, desi arhipelagul, in mare parte, are un relief muntos. Canalele din acesta insula supranumita „a eternei primaveri”, facute, initial, in secolul al XV-lea, din lemn, astazi sunt din beton si acopera 2000 de kilometri, aducand atat apa potabila, pentru locuitori, cat si pentru agricultura.
Irigatiile in epoca actuala
In prezent, ca si in timpurile vechi, irigarea este o operatie prin care se asigura culturilor agricole necesarul de apa, pentru cresterea normala a plantelor si sporirea productiei, in conditiile in care exista deficit de precipitatii, din cauza specificului climei, a modificarilor suferite de ecosisteme sau cand terenul agricol este arid. Amplasarea unui sistem de irigatii nu se face la intamplare, ci in urma unei analize riguroase a solului, a posibilelor surse de apa, a modelului de irigare. Un sistem defectuos conceput poate sa aiba efecte la fel de nocive ca si absenta apei, favorizand propagarea agentilor patogeni, a poluantilor, eroziunea sau cresterea salinitatii in sol.
Principalele tehnici moderne de irigare (pe langa cele traditionale, cu canale deschise) sunt: irigarea prin aspersiune (care imprastie apa, prin niste dispozitive rotative, imitand ploaia) si irigarea prin picurare, prin care se pune apa, fara presiune, doar la radacina plantei, prin intermediul unor tuburi de suprafata sau ingropate, si care are avantajul de a economisi o mare cantitate de apa (40-70%, in comparatie cu irigarea prin aspersie). Aceasta modalitate de irigare este automatizata, poate fi instalata in orice zona, dar costurile initiale sunt destul de ridicate.
In conditiile actuale, din ce in ce mai austere, este preferat si un alt procedeu (traditional) de pastrare a umiditatii in sol (cu exceptia culturilor de cereale), care consta in acoperirea solului, dupa ploaie, cu paie, cu frunze uscate sau cu folie, care impiedica evaporarea apei si cresterea buruienilor. Pentru culturile ecologice, singurul sistem de irigare recomandat este cel prin picurare, deoarece, daca se utilizeaza cel prin aspersiune, care favorizeaza aparitia daunatorilor, culturile vor fi compromise, in absenta substantelor chimice folosite, de regula, pentru stropit.
