Jainismul este o religie fondată în India secolului al VI-lea Î.Hr. conform căreia puritatea spirituală și iluminarea se realizează printr-o viață disciplinată și prin lipsa violenței față de toate creaturile de pe pământ.

Numele de jainism derivă din verbul sanscrit „a cuceri”. Cucerirea se referă la lupta pe care o duc călugării împotriva patimilor pentru a obține iluminare.

Cele mai importante persoane dintre cele care au atins iluminarea sunt numite Jina (cuceritor) sau Jaina (cuceritoare).

Jainismul a apărut în India, în zona bazinului Gangelui, într-o regiune unde și budismul apăruse, la fel ca și alte sisteme de credință.

Jainiștii consideră că tradiția lor nu are un fondator. Primul Jain despre care există dovezi istorice este Parshvanatha, un profesor ce fondase o comunitate bazată pe abandonarea preocupărilor lumești. Tradiția îl consideră a fi cel de-al 23-lea Tirthankara (deschizătorul drumului spre salvare).

Încă de la început a existat o diviziune în cadrul comunității. Chiar dacă la început problemele au putut fi rezolvate ușor, cu timpul au apărut diferențe dogmatice care au marcat o schismă irevocabilă. Astfel că și acum există două comunități diferite, Shvetambara și Digambara.

Jainismul a avut o implicare în politică, permițându-i să prospere în unele zone ale Indiei. Mulți politicieni și aristocrați aveau călugări jainiști pe post de consilieri spirituali. În aceste circumstanțe, ei au beneficiat de scutiri de taxe, de contribuții pentru construirea de temple. În această perioadă jainiștii au produs numeroase teze filosofale, comentarii și poeme.

Chiar dacă aceștia respingeau sistemul de caste care îi privilegia pe brahmani, cu timpul și în cadrul jainiștilor a apărut un sistem de caste.

În secolul al XII-lea, odată cu invazia musulmană, jainismul a intrat în declin. Templele și altarele le-au fost distruse, iar jainiștii au fost persecutați. Chiar și în aceste circumstanțe au existat situații în care călugări jainiști au servit drept consilieri pentru conducătorii musulmani. Cam în aceeași perioadă au apărut și subsecte, precum Kharataca Gaccha și Tapa Gaccha (cea mai mare subsectă).

Chiar dacă doctrina jainistă afirmă că nimeni nu se poate elibera de această lume coruptă, scopul religios este perfecționarea și purificarea completă a sufletului. Conform jainiștilor, timpul este etern (văzut ca o roată cu 12 spițe) și lumea la fel.

La rândul ei, realitatea jainistă este formată din două componente, jiva (substanțele cu viață) și ajiva (substanțele fără viață).

Caracteristicile esențiale ale jiva sunt conștiința, fericirea și energia. În stare pură jiva posedă aceste caracteristici fără nici o limită.

Ajiva reprezintă spațiul, timpul, precum și principiile mișcării. Ele sunt tot timpul pure. Principiile mișcării pătrund universul, ele nu există independent, ci constituie o condiție necesară pentru mișcarea oricărui obiect și oprirea acestuia.

De la natură, sufletul este pur și posedă cunoștință infinită, fericire și putere. Cu toate acestea, puritatea este restricționată de contactul cu materia, karma. În jainism, karma este o substanță și nu un proces ca în cazul hinduismului și budismului. Pentru a se elibera de cătușele karmei, oamenii trebuie să oprească afluxul de noi karma și eliminarea celor dobândite.

Cele „Trei Bijuterii” constituie baza doctrinei și eticii jaianiste. Cunoștința dreaptă, credința și practica trebuie cultivate împreună, deoarece nici una nu poate fi atinsă în lipsa celorlalte. Credința dreaptă duce la bunătate și calm doar atunci când este urmată de practică. Cu toate acestea, nu poate exista un comportament virtuos fără cunoașterea dreaptă. Cunoașterea fără credință și comportament vituos este inutilă.

Două conduite separate sunt stabilite pentru asceți și laici. În ambele cazuri, codul moral este bazat pe doctrina ahimsa sau nonviolența. Pentru jainiști acest principiu se manifestă cel mai evident sub forma vegetarianismului.

Călugărilor Shvetambara le sunt permise câteva posesiuni, cum ar fi o haină, un castron, o mătură și un mukhavastrika (o bucată de cârpă cu care să-și acopere gura pentru a nu înghiți insecte mici). După inițiere un călugăr trebuie să adere la „marele jurăminte”: evitarea rănirii oricărei forme de viață, minciunii, furtului, relațiilor sexuale sau acceptarea de bunuri.

Călugării Digambara depun aceleași mari jurăminte, dar au o interpretare mult mai intensă a jurământului posesiunilor iar cei cu drepturi depline nu poartă haine. Pe post de mătură folosesc pene cu care mătură pământul pe care calcă pentru a nu răni vietățile. Ei cerșesc singura lor masă a zilei, folosindu-și palmele pe post de castron.

Esențiale pentru ritualul monastic regulat sunt „acțiunile obligatorii”, practicate zilnic și la momente importante ale calendarului: calmul (formă de activitate contemplativă), respect față de Tirthankaras, învățători și scripturi, mărturisirea, evitarea activităților păcătoase și abandonarea trupului (șederea într-o poziție meditativă).

Teoretic, punctul culminant al rigorilor ascetice ale unui călugăr este actul de sallekhana, în care el se așează pe un pat de iarbă și încetează să se mai miște și să mănânce. Prin acest act el dă drumul corpului de dragul sufletului. Jainismul vede acest lucru ca actul final de auto-control și nu o simplă sinucidere. Chiar dacă era răspândit în vremurile antice și medievale, acum este mult mai puțin frecvent.

Chiar dacă călugărițele Shvetambaras sunt mai numeroase decât călugării, aflându-se într-un raport de 3 la 1, statutul lor este mai puțin prestigios. În cadrul Digambara, călugărițele care poartă robe trebuie să accepte necesitatea de a se renaște ca bărbați înainte să poată avansa semnificativ pe calea ascetică.

Jainismul a fost limitat în marea parte a Indiei, chiar dacă recent migrarea indienilor în alte țări predominant vorbitoare de limbă engleză a extins practica. Statistici precise nu sunt disponibile, dar se estimează că există aproximativ 4 milioane de jainiști în India și în 100.000 în restul lumii.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ