Jose Mujica este cunoscut la nivel global sub numele de „cel mai sărac preşedinte” din lume pentru că îşi trăieşte viaţa în condiţii umile în timp ce conduce o ţară. Deoarece îi pasă cu adevărat de poporul său, nu încasează o sumă imensă de bani pentru a pretinde că îşi face treaba ca alţi politicieni. El donează undeva la 90% din salariul său lunar de 12.000 de dolari asociaţiilor de caritate de pe urma cărora beneficiază persoanele sărace şi micii întreprinzători.
Cel ce avea să devină preşedinte al Uruguayului s-a născut în 1935 în apropierea capitalei Montevideo. La începutul anilor `60 s-a alăturat organizaţiei Tupamaro, o organizaţie revoluţionară ce dorea să submineze conducerea represivă a ţării. În scurt timp a apelat la acţiuni violente, la răpiri, incendieri şi chiar asasinarea unor ofiţeri de poliţie, ceea ce a dus la arestări repetate; în 1971 a fost condamnat pentru uciderea unui poliţist. A evadat de două ori din închisoare, însă a fost capturat de fiecare dată.
În timpul dictaturii militare ce a preluat puterea prin lovitură de stat în 1973, Mujica a fost ţinut prizonier, torturat, iar mare parte din timp şi-a petrecut-o în izolare (doi ani a fost ţinut pe fundul unui puţ). În urma eşecului referendumului asupra unei noi constituţii din 1980, ce ar fi dus la restaurarea deplină a democraţiei, s-a hotărât revenirea la o guvernare democratică abia în 1985.
În acelaşi an Mujica şi alţi prizonieri politici au fost eliberaţi, iar organizaţia Tupamaro s-a reorganizat sub forma unui partid politic de stânga numit „Mişcarea de Participare Populară” (Movimiento de Participation Popular). În scurt timp, Mujica devine unul din liderii partidului şi se mută la periferia capitalei alături Lucia Topolansky, fost membru Tupamaro şi actual membru de partid (în 2005 cei doi se căsătoresc).
Jose Mujica a servit un termen în Camera Reprezentanţilor între 1995 şi 2000, apoi a fost ales senator în 2000, iar în 2004 a fost reales pentru un nou mandat. În 2005 a fost ales ca lider al Senatului şi a servit ca ministru al agriculturii între 2005 şi 2008.
După succesul guvernului de centru-stânga, Mujica a fost ales să intre în cursa prezidenţială pentru alegerile din 2009. Trecutul său de luptător de gherilă îi creează unele probleme, la fel ca şi criticile publice la adresa unor lideri sud-americani precum cele asupra preşedinţilor Argentinei şi Venezuelei. Din acest motiv nu câştigă în urma primului tur de scrutin. În cel de-al doilea tur de scrutin candidează alături de fostul preşedinte Luis Lacalle, în faţa căruia câştigă; pe întâi martie 2010 preia mandatul.
Din momentul în care a devenit preşedinte al Uruguayului, a câştigat simpatie la nivel mondial pentru faptul că duce un stil de viaţă simplu; este un exemplu pentru cei din jur pentru că denunţă consumul excesiv şi continuă să se axeze pe politici privind căsătoriile de acelaşi sex, avortul şi legalizarea consumului de canabis. Toate aceste lucruri fac ca Uruguay să fie ţara cu cea mai liberală politică din America de Sud.
Ţara este mândră de tradiţiile sale sociale. Acolo guvernul stabileşte preţul pentru mărfurile esenţiale, cum ar fi laptele şi oferă gratuit calculatoare şi educaţie fiecărui copil. Industriile cheie precum cea a energiei şi cea a telecomunicaţiilor sunt naţionalizate. Sub predecesorul lui Mujica, Uruguay a condus lumea în mişcările luate pentru limitarea consumului de tutun.
Preşedintele trăieşte în limita propriilor mijloace şi promovează prin politicile guvernului său utilizarea energiei din surse regenerabile şi reciclarea. La conferinţa Naţiunilor Unite privind dezvoltarea durabilă, el a criticat obsesia oarbă pentru obţinerea dezvoltării prin intermediul creşterii consumului.
Cu toate acestea, Mujica se luptă cu o contradicţie. El se luptă pentru a aduce din ce în ce mai mulţi investitori şi pentru a crea mai multe locuri de muncă, pentru că asta cere poporul. Încearcă să crească consumul, dar în acelaşi timp să limiteze consumul inutil. Poziţia sa este împotriva pierderilor inutile, fie ele de energie, resurse sau timp. În viziunea sa trebuie construite lucruri care să dureze, însă în acelaşi timp este conştient că trăim într-o eră a acumulării.
Mujica nu are o soluţie pentru această contradicţie, însă căutarea unei soluţii trebuie să aibă loc la nivel politic. Trăim într-o perioadă în care aproape orice poate fi reciclat, iar dacă am trăi între anumite limite, toţi locuitorii planetei ar avea tot ce le trebuie. Dar acest lucru nu are să se întâmple din moment ce gândim la nivel de persoană, de ţară şi nu la nivel de specie.
