Kos, insula bicicletelor

Nu mai ţin minte care a fost motivul pentru care am ales Kos ca destinaţie pentru vacanţa de vară de acum câţiva ani. O fi fost dorinţa de a mă bucura de soare şi plajă, gândul la delicioasele mâncăruri mediteraneene sau amintirile unei excursii din adolescenţă? Nu mai ştiu. Cert este însă că micuţa insulă grecească din arhipelagul Sporade, aflată la o aruncătură de băţ de Turcia, a reuşit să mi se lipească de suflet. Răsfoind fotografiile făcute în acel concediu, parcă simt şi acum briza uşoară a mării, plimbarea cu bicicleta pe drumurile prăfuite, sub un soare nemilos sau parfumul florilor vesele care împodobeau oraşul.

Ca o paranteză, trebuie să mărturisesc că ataşamentul meu faţă de Grecia vine din faptul că a fost prima ieşire în străinătate, demult, când, pentru a-i trece graniţele, încă era nevoie de paşaport. Îmi amintesc cu ceva nostalgie de acea mică vacanţă – un weekend prelungit, de fapt, pe post de „banchet” de final de liceu. Alături de colegii de clasă şi de câţiva profi, am petrecut vreo două-trei zile la Paralia Katerini, într-o escapadă simpatică, pe care o rememorez cu ajutorul pozelor dintr-un album vechi, făcute cu un aparat cu film. Ţin minte că după aproape o zi în autocar, mi-am jurat că niciodată nu voi mai merge cu acest mijloc de transport pe distanţe mari. Chiar şi aşa, prima întâlnire cu Grecia a fost plăcută, savuroasă, cu aromă de libertate şi de trai fără griji. Habar n-aveam pe atunci că în câţiva ani virusul călătoriilor mă va contamina fără posibilitate de vindecare, astfel că febra plimbărilor mă va cuprinde periodic, singurul tratament fiind vacanţele active în orice colţ de lume.

Dar să revenim la experienţa Kos. Am rezervat această vacanţă pentru începutul verii, când bănuiam că valurile de turişti sunt încă mici, iar atmosfera din insulă nu devine sufocantă. Am apelat la o agenţie de turism pentru transport şi cazare, însă am evitat sistemul „all inclusive”, pe care îl consider moartea pasiunii când vine vorba de călătorii şi explorat locuri noi. După un zbor lin am aterizat în insula Kos, pe un aeroport de-o şchioapă, asemănător cu o gară dintr-un oraş de provincie de la noi.

La prima vedere, Kos mi s-a părut un tărâm pârjolit de soare, arid şi zgârcit în vegetaţie. Micile staţiuni erau adevărate oaze într-un deşert însetat după ploaie. Insula Kos se scaldă în apele Mării Egee, alături de celelalte insule din arhipelagul Dodecanez. Are o suprafaţă redusă, măsurând 40 pe 8 kilometri şi puţin peste 20.000 de locuitori, însă a ştiut să-ţi exploateze la maxim punctele forte. Turismul este în floare, Kos fiind una dintre cele mai populare insule greceşti pentru iubitorii de concedii la mare, o destinaţie destul de ieftină şi la îndemână.

În antichitate, sub Alexandru cel Mare, Kos a cunoscut o perioadă înfloritoare, devenind unul dintre principalele oraşe din Marea Egee. Insula a fost cucerită de turci în anul 1523, aflându-se sub stăpânirea Imperiului Otoman timp de aproape 400 de ani. În 1912, a ajuns sub dominaţie italiană. Infrastructura sa a fost dezvoltată mai ales după cutremurul din anul 1933, care a afectat puternic insula. Arhitectul italian Rodolfo Petracco a realizat un nou plan al oraşului, transformând vechile cartiere în sit arheologic şi conturând noi zone: rezidenţială, administrativă şi comercială. Tot el a proiectat şi piaţa centrală a oraşului, în anii 1934 – 1935. Insula s-a aflat sub ocupaţie germană până în 1945, când a ajuns sub protectorat britanic, fiind cedată Greciei doi ani mai târziu.

Insula este celebră şi datorită asocierii cu Hipocrate, părintele medicinei. Amintirea sa în Kos este menţinută vie nu doar de ghiduri turistice şi suvenire, ci şi de un platan uriaş, cu un diametru de peste 10 metri. Se spune că arborele ar fi fost plantat chiar de către Hipocrate, acum mai bine de 2.400 de ani, iar sub coroana bogată acesta ţinea lecţii pentru ucenicii săi. Platanul se află în faţa Castelului Cavalerilor şi, în realitate, are doar 500 de ani, însă este posibil să fie „urmaşul” unui arbore mai vechi, care să dateze chiar din vremea lui Hipocrate. Ramurile sale îmbătrânite sunt susţinute de structuri metalice, iar fiecare turist care îi trece prin faţă nu ratează ocazia de a-şi face o fotografie la umbra sa.

Am ales cazarea în micul orăşel Kos, capitala insulei, la un hotel de trei stele aflat pe buza plajei. Încă de la primul tur al staţiunii, am remarcat terasele frumos amenajate, îmbrăcate de flori colorate şi plante exotice. Fiecare dintre acestea era vegheată de chelneri zâmbitori, pregătiţi să-ţi adreseze câteva cuvinte în limba ta nativă, indiferent care ar fi fost aceea, numai să te convingă să iei loc la o masă. Pe-atunci nu aveam obiceiul să pozez preparatele savurate la restaurante şi cafenele, însă îmi amintesc că în timpul vacanţei în Kos am mâncat meze, salate, peşte şi fructe de mare din belşug, iar ca desert – iaurt grecesc cu miere şi nuci, kataif sau diferite prăjituri. Am încercat celebrul ouzo, o băutură grecească răcoritoare cu gust de anason, care cred că se potriveşte de minune cam cu orice preparat. Am dat şi peste mulţi chelneri români, care au fost de treabă şi mi-au recomandat locuri faine de văzut în insulă.

Paşii m-au purtat pe străduţele mărginite de mici buticuri cu suvenire, pentru ca apoi să trec printr-o poartă medievală, acoperită de o perdea de flori roz aprins, ce separă vechea agora de piaţa modernă a oraşului. Piaţa centrală este ticsită de restaurante şi cafenele, iar în mijlocul ei se află un fel de bazar, cu fructe, legume, dulciuri, cosmetice, îmbrăcăminte şi alte produse specifice insulei, prezentate de asemenea într-un ambalaj turistic. În apropiere, se ridică moscheea Gazi Hassan, mărturie a trecutului insulei, uşor de reperat după minaretul înalt.

În Kos, aproape tot ţărmul formează o singură plajă, astfel că în orice moment poţi găsi un colţ liniştit unde să te relaxezi şi să te laşi mângâiat de căldura soarelui. Atât în oraşul-capitală cât şi în celelalte staţiuni există numeroase locuri semisălbatice pentru bronzat şi bălăcit, multe dintre ele dotate cu şezlonguri, umbrele şi alte facilităţi pentru ca turiştii să se bucure de o experienţă completă.

Plimbarea a continuat în Portul Kos Marina, unde bărci, vapoare şi iahturi se legănau în ritmul valurilor lângă faleza plină de lume. Şi aici am fost asaltată de oferte, de data aceasta pentru croaziere pe Marea Egee, pe diferite insule sau excursii cu vaporaşul la Bodrum, oraşul turcesc de vizavi. Din păcate, nu aveam paşaport, aşa că am renunţat la ideea de a vedea Bodrumul şi mi-am propus să rămân la mal şi să mă concentrez pe explorat interiorul insulei.

Întotdeauna când vizitez un oraş cu rădăcini adânci în istorie, rămân impresionată de îmbinarea cel puţin curioasă dintre ruinele vechii cetăţi şi construcţiile noi. Şi în Kos am dat peste o astfel de simbioză, clădirile moderne ridicându-se nestingherite în spatele unor rămăşiţe de coloane şi ziduri, care părea cam abandonate.

În Kos nu sunt atât de multe case colorate în alb cu albastru, ca în Santorini, de exemplu, însă clădirile sunt îngrijite şi curate, vopsite în nuanţe deschise. În afară de capitala insulei, alte localităţi mai mari sunt Kardamena, Kefalos, Tingaki, Antimachia, Mastihari, Marmari şi Pyli, majoritatea având un aspect asemănător.

Am observat că magazinele de biciclete sunt extrem de populare în Kos, iar pe străzile micului oraş, localnicii, dar şi turiştii amatori de plimbări pe două roţi, pedalau cu sârg şi cu zâmbete largi pe faţă. M-am interesat dacă se pot închiria biciclete şi am constat cu uimire că preţurile începeau de la 3 euro/zi. „Destul de ieftin”, mi-am zis, aşa că am închiriat o bicicletă cu gândul de a străbate o bucată din insulă în şa. Prima destinaţie a fost Zia, un sat aflat la vreo 16 kilometri de oraşul Kos, la muntele Dikeos, cel mai înalt din insulă. Cunoscut ca fiind o aşezare tradiţională, Zia este populară printre turişti, care vin aici să admire panorama asupra întregii insule, dar şi apusul de soare (cam cum e Oia în Santorini). În Zia se organizează deseori seri tematice pentru vizitatori, unde se recreează efervescenta atmosferă grecească, astfel că, spre apus, şoseaua care urcă şerpuind spre sat este aglomerată cu autobuze pline de turişti nerăbdători.

Am pedalat cu răbdare pe drumul dintre Kos şi Zipari, satul aflat la poalele muntelui Dikeos, de unde începe urcuşul spre Zia. La un moment dat, am constatat că panta e mult prea înclinată pentru puterile mele, aşa că am decis să las bicicleta în curtea unui localnic şi să-mi continui drumul pe jos. Am avut noroc să zăresc o bătrânică în faţa casei sale, pe care am salutat-o zâmbind. Aceasta a dat fuga să-şi cheme nepoata, o tânără care, spre norocul meu, vorbea engleza foarte bine. I-am explicat ce îmi doresc şi mi-a zis că nu e nicio problemă, ba chiar mi-a oferit o sticlă cu apă, spunându-mi că drumul până sus e anevoios, iar soarele s-ar putea să-mi facă probleme. I-am mulţumit şi am plecat mai departe, încă impresionată de prietenia şi deschiderea arătată. Cei câţiva kilometri până la Zia mi s-au părut o eternitate, însă într-un final am reuşit să ajung în pitorescul sat de munte cocoţat la înălţime. Din fericire, aici era mai răcoare, iar după ce m-am odihnit un pic am luat la pas uliţele sale, trecând pe lângă buticuri cu ierburi aromate, săpunuri, ceaiuri, produse de artizanat din ceramică, obiecte de lemn şi câte şi mai câte. Privind în jos, am descoperit un peisaj impresionant prin simplitatea sa: câmpuri arse de soare, câteva pâlcuri de copaci, iar în depărtare marea albastră spărgându-şi cu furie valurile pe plajele insulei.

După gustarea luată la o terasă la înălţime, am coborât încet spre casele răzleţe de la poalele muntelui. Mi-am recuperat bicicleta şi am pornit înapoi spre Kos, unde am ajuns la lăsatul serii. La hotel mi-am dat seama că soarele mă îmbrăţişase cam agresiv, aşa că pe piele îmi apăruseră pete roşii, usturătoare. Am dat o fugă până la bazar, de unde mi-am luat o loţiune împotriva arsurilor solare şi una pentru plajă, ca să previn astfel de accidente pe viitor. A fost o decizie inspirată, căci razele soarelui au fost la fel de puternice pe toată durata şederii mele în Kos.

Pentru că aventura pe bicicletă mi-a trezit pofta de explorat, în ziua următoare am ales o altă destinaţie, de data aceasta un pic mai apropiată de oraşul Kos: plaja Therma, aflată la circa 10 kilometri, cu izvoare calde bogate în potasiu, sodiu, calciu, magneziu şi sulf. Pe drum, am admirat apa de un albastru intens şi feliile de verdeaţă cu vile şi hoteluri elegante. Deja antrenată, am ajuns destul de repede la plajă şi am descoperit principalul punct de atracţie al locului: un fel de „piscină” naturală, formată la baza unei roci înalte, în care se bălăceau o mulţime de oameni, ignorând mirosul de sulf ce se ridica din apă. N-am zăbovit prea mult acolo, în schimb m-am plimbat pe ţărm şi am respirat adânc aerul proaspăt şi mirosul de mare.

La întoarcere, bicicleta mea a dat semne de oboseală şi a avut nevoie de o intervenţie de urgenţă. Am oprit la un magazin de biciclete, iar oamenii de acolo au fost foarte amabili şi au rezolvat problema fără să-mi ceară vreun ban, probabil în virtutea înţelegerii tăcute că, indiferent de unde ai închiriat bicicleta, meriţi să ai o vacanţă pe cinste şi să te bucuri de insula lor în cel mai plăcut mod posibil.

Într-una din zile, am decis să rămân în oraş şi să nu fac nimic. Am petrecut ore bune doar stând pe plajă şi privind marea, am savurat deserturi dulci la terase şi m-am învârtit prin port. Mi-a făcut tare bine atmosfera relaxată ce domnea în Kos pe timp de zi. Chiar dacă de obicei prefer să umblu de colo-colo, sunt şi momente în care tot ce-mi doresc este să mă las învăluită de tihnă. Am bătut oraşul chiar şi după ora prânzului, când nu era nici ţipenie de om pe străzile încinse. Probabil că majoritatea localnicilor şi turiştilor îşi făceau siesta sau savurau un pahar de ouzo la răcoare, în intimitatea casei. Seara, când se lăsa răcoarea şi lumea începea să iasă pe la terase, Kos prindea viaţă şi se transforma, devenind un furnicar de oameni binedispuşi.

Ultima zi petrecută în Kos mi-am dorit să fie, de asemenea, una relaxantă, fără deplasări, aşa că am ales să vizitez Muzeul de Arheologie, ale cărui exponate redau istoria bogată a insulei. Situat în Piaţa Eleftherias, muzeul este găzduit de o clădire datând din anul 1935, cu o arhitectură simplă, deasupra căruia flutură steagul Greciei. Obiectele expuse aici provin din timpuri îndepărtate, purtând cu ele, de-a lungul secolelor, moştenirea culturală bogată a Greciei antice. Am admirat numeroase statui, mozaicuri, monede, podoabe şi accesorii de tot felul din perioadele romană, post-romană şi elenistică, trupuri de zei, atleţi sau oameni obişnuiţi, chipuri roase de timp, forme voluptoase. A fost un rămas – bun plăcut, iar după ce mi-am luat zborul de pe mica insulă, am ştiu cu siguranţă că voi mai petrece şi alte vacanţe pe tărâmuri greceşti. Kos mi-a reamintit cât de plăcut e să mergi pe bicicletă şi cât de faină e senzaţia de libertate din şa, cu vântul prin plete, aşa că pentru mine va rămâne mereu „insula bicicletelor”.