Unic în Europa, Lacul Ursu poate reprezenta oricând asul turismului balnear, dar şi recreativ pentru ţara noastră. Însă ce anume determină ca un lac de doar 4 ha, cu o adâncime maximă de 18,4 m să fie unic pe bătrânul continent?
Lacul Ursul, datorită unui accentuat fenomen heliotermic, reprezintă cel mai mare lac helioterm din ţară, dar şi din Europa. Fenomenul helioterm este un proces fizic caracteristic apelor stătătoare cu concentraţie salină ridicată şi prezentă deasupra unui strat de apă dulce care împiedică pierderile de căldură din apă şi păstrarea unei temperaturi a apei lacului ridicată în comparaţie cu zonele învecinate.
Cu toţii ştim că apa dulce, fiind sărată, are densitatea mai scăzută, ceea ce face ca acesta să fie la primul strat de apă din lac, iar sub acest strat este zona cu apă sărată. Concentraţia creşte direct proporţional cu creşterea adâncimii.
Acest fapt determină temperatura apei să crească direct proporţional cu adâncimea apei. Acesta este şi fenomenul care se dezvoltă în apele Lacului Ursu.
Pentru a demonstra caracterul helioterm al apei, vom lua în considerare doi indici: salinitatea apei lacului la diverse adâncimi şi temperatura apei la diverse adâncimi.
În ceea ce priveşte salinitatea avem:
- La suprafața apei, în stratul dulce, valoarea medie a salinității este destul de mică, adică 10-15g/l.
- La adâncimea de 2.5m-3.0m concentrația soluției saline din apă crește brusc ajungând la 240g/l.
- De la adâncimea de 3m până pe fundul lacului concentrația crește, atingând valorile de 250-290g/l, în unele puncte valorile atingând chiar 300g/l.
În ceea ce privește temperatura medie a apei, remarcăm:
- La suprafața apei, valoarea medie este în jurul valorii de 20 grade C.
- La 2 m adâncime, temperatura apei atinge valoarea de 40 grade C.
- La peste 2 m adâncime, temperatura apei rămâne constantă, adica 60 grade C.
Din datele prezentate anterior, observăm clar corelaţia dintre salinitate şi temperatura medie a apei. Concentraţia salină determină creşterea proporţională a temperaturii apei.
Geneza Lacului Ursu este direct legată de condiţiile geologice şi hidrologice specifice zonei. Unitatea lacustră este situată în Munţii Giurghiului, la altitudinea medie de 600 m.
Factorii implicaţi în formarea lacului au directă legătură şi cu vechiul curs al unor pârâie care curgeau pe actuala locaţie a cuvetei lacustre. Este vorba de pârâiele Topliţa şi Auriu care alimentau două bălți distincte, atât ca structură, cât şi din punct de vedere al structurii chimice.
Prima baltă conţinea apă sărată, iar a doua baltă conţinea apă dulce şi caldă. Mai departe, din baltă, apa curgea şi se infiltra în masivul de sare, dizolvându-l şi formând un gol în subteran.
Factorul declanşator în formarea lacului îl reprezintă o ploaie torenţială de pe 27 mai 1875 când cantitatea mare de precipitaţii căzută într-un interval de timp foarte scurt şi capacitatea de retenţie mult depăşită au determinat dizolvarea rapidă a sării din stratul de sol şi prăbuşirea tavanului golului din subteran.
Soluţia salină s-a acumulat, rezultând actuala unitate lacustră. A nu se înţelege că unitatea lacustră s-a format rapid. Durata de acumulare şi formare a fost în intervalul 1875-1880.
Denumirea actuală a lacului datează din 1881 când localnicii, asemuind forma lacului cu o piele de urs, au denumit lacul „Ursu”.
De asemenea, procesul de heliotermie nu s-a declanşat imediat. A durat ani până când concentraţia salină a ajuns la o valoarea necesară, dar mai ales până când cantitatea de radiaţie solară a încălzit straturile de apă şi s-a acumulat o cantitate suficientă de energie calorică.
Peisajul mirific, precum şi proprietățile curative, terapeutice ale apei, dar şi ale nămolului din lac au determinat factori de decizie să declare, în anul 1889, Sovata drept staţiune balneoclimaterică.
Lacul Ursu a intrat în vizorul oamenilor de ştiinţă din 1893, când Illyes Lajos începe o serie de observaţii asupra lacului şi mai ales a fenomenelor fizice şi chimice din interiorul cuvetei lacustre. A existat o adevărată dezbatere cu privire la factorul care determina încălzirea straturilor inferioare ale apei.
Existau două curente puternice: unii care susţineau că temperatura ridicată a apei de pe fundul lacului s-ar datora existenţei unor izvoare subterane fierbinţi. Al doilea grup de cercetători negau existenţa unor izvoare fierbinţi subterane, susţinând că straturile inferioare ar avea temperaturi scăzute şi doar straturile superioare ar avea temperaturi ridicate datorită acumulării de energie termică din radiaţia solară.
Abia în anul 1901 s-a descoperit fenomenul de heliotermie şi, în anul 1929, cercetătorul roman Maxim I a adus contribuţii remarcabile în explicarea fenomenului de heliotermie din Lacul Ursul.
Principalele beneficii curative asupra organismului uman al apei sau nămolului sunt pentru afecţiunile reumatice, ginecologice, endocrine, neurologice şi metabolice.
Lacul Ursu, unic în Europa datorită fenomenului de heliotermie, dar şi prin minunăţia peisajului, ar trebui să determine orice turist român sau străin să includă pe traseul lor această minunăţie a naturii.
Lacul Ursu a fost obiectul mai multor proiecte de cercetare care studiază fenomenul de heliotermie și efectele sale asupra mediului. Schimbările climatice ar putea avea un impact asupra caracteristicilor lacului, fapt ce este monitorizat constant de specialiști.
Se fac eforturi pentru promovarea unui turism durabil care să nu afecteze integritatea naturală a lacului și să contribuie la conservarea acestuia pe termen lung.