Lariosaurusul nu era un dinozaur, desi s-ar putea crede acest lucru, era o reptila semiacvatica, care a trait si in apa si pe uscat, in era Mezozoica, in perioada Triasicului mijlociu, cu aproximativ 237 de milioane de ani in urma.
Ramasitele sale fosile au fost descoperite in toata Europa – in Spania, Italia, Franta, Elvetia, Germania – dar si in China, iar pe baza lor paleontologul Giulio Curioni a descris aceasta specie in anul 1847 si a numit-o Lariosaurus balsami. Cercetatorii au estimat lungimea acestei creaturi preistorice la 60 cm si greutatea la 20 kg si au considerat-o ca fiind cea mai mica specie din categoria nothozaurilor.
Primul exemplar de Lariosaurus a fost descoperit in anul 1830 in Lacul Como si a fost studiat prima data in anul 1839 de naturalistul italian Giuseppe B. Crivelli. Doua schelete de Lariosaurus sunt expuse la Muzeul de Istorie Naturala din orasul Lecco, din Italia.
Principalele particularitati ale acestei reptile erau gatul scurt, coada lunga si ascutita, capul ingust terminat cu un bot relativ lung si ascutit. Degetele de la membrele anterioare si posterioare foarte lungi arata ca animalul se putea deplasa cu mare usurinta pe uscat. Membrele din spate aveau cate cinci degete, unite prin membrane inotatoare, iar cele din fata aveau forma unor palete, perfect construite pentru a fi utilizate pentru inot.
Se pare ca aceasta specie traia in apele salmastre, in golfuri si estuare, in apele de coasta, iar hrana sa era formata din crustacee si pesti de dimensiuni mici pe care ii prindea in dintii lungi din partea anterioara a maxilarelor. Pe partile laterale din spate maxilarele aveau numerosi dinti mici, foarte ascutiti.
In perioada de reproducere femela isi depunea ouale pe uscat, ingropate in nisip. Pentru a-si regla echilibrul de sare din corp Lariosaurusul avea in nari o serie de glande care prin stranut aruncau picaturi minuscule de apa sarata si astfel se elimina si excesul de sare din organism.
Specia Lariosaurus face parte din ordinul Nothosauria, familia Nothosauridae.