Mi-am dorit mult să văd o parte a Angliei mai puțin aglomerată, înțesată de turiști – deși Londra e unul dintre orașele în care m-aș întoarce oricând cu sufletul dornic de trăire – o Anglie tradițională, ca în lumea lui Jane Eyre, de exemplu (deși acțiunea din romanul lui Charlotte Bronte se petrece mai în nordul țării), sau în cea din Mândrie și prejudecată, a lui Jane Austen, o lume unde mai e palpabil acel aer englez autentic, pierdut printre veacuri și totuși păstrat viu, întipărit în felul de a fi al oamenilor.
Citisem despre Lavenham c-ar fi un sat mic extrem de bine conservat, foarte vechi, din epocă medievală și aceste informații îmi fuseseră suficiente pentru a-mi stârni curiozitatea și dorința de a ajunge acolo. De la Ipswich, din estul țării, unde-am avut eu locul de campare în săptămâna din ianuarie în care m-am aflat în Anglia, distanța nu era tocmai mare până la Lavenham, câteva zeci de kilometri. Așadar, o zi a fost dedicată acestui sat pierdut între întinderi vaste de câmpuri verzi, exact așa cum îmi imaginam mereu citind literatură engleză, exact așa cum se vede prin hublourile unui avion care aterizează în Anglia.
Transportul englez în comun se zice c-ar fi o adevărată bătaie de cap, extrem de deficitar și-am auzit mulți locuitori de acolo plângându-se de acest lucru. E drept că mi-a fost și mie în mai multe rânduri destul de incomod să parcurg anumite distanțe, în mod special transferurile de noapte spre și dinspre aeroporturi, însă, dincolo de acest inconvenient, am avut senzația că se pot lega destul de facil și frumos între ele diferitele modalități de transport în comun.
Așa că, în acea zi, foarte devreme de dimineață, pentru că nu aveam rută directă Ipswich – Lavenham, am făcut un ocol cu-n autobuz de transfer între orașe, până în Bury St. Edmunds, un alt oraș din comitatul Suffolk, și-apoi, de acolo, cu un autobuz local care circulă pe rute scurte, în localitățile mici pierdute prin câmpuri, am pornit spre Lavenham, alături de alți câțiva pasageri, cel mai probabil localnici care aveau treburi de rezolvat. Cu siguranță, în autobuz, eram singurul străin care studia o hartă sau privea lung pe geam la câmpurile întinse (banale, de altfel, mai ales pe timp de iarnă, însă cu o însemnătate aparte pentru imaginația mea hrănită cu multă literatură clasică).
Lavenham e ca o filă de poveste. Cu case înghesuite una în alta, construite în stil Tudor (predominant în arhitectură în secolele paisprezece și cinsprezece), dintr-o bază din bârne de lemn umplută cu paie, lut sau cărămizi (construcțiile mai noi), cu acoperișuri abrupte și ferestre mici, înalte și înguste, case colorate însă purtând nuanțe mai degrabă sobre – așa cum le stă bine englezilor, nu? – decât vesele. Un sat extrem de mic, de-abia o stradă principală și mai multe străduțe lăturalnice ramificate într-o parte și în cealaltă din cea centrală, însă extrem de cochet și cu un aer aristocrat evident. O biserică parohială (foarte mare în comparație cu dimensiunea redusă a satului) care străjuiește maiestuos la marginea satului, cu un design impunător, cu o curte în care se îmbină într-un mod armonios vegetația amenajată în forme verzi bine întreținute și pietrele funerare vechi de sute de ani. Lavenham are o istorie lungă în spate, fiind, în anii de glorie, unul dintre cele mai bogate sate ale Angliei, aflându-se la o distanță relativ acceptabilă față de Londra și-n același timp la distanță mică față de marile porturi ale țării, dezvoltarea economică fiind favorizată de aceste atuuri. Cu o industrie a lânii bine dezvoltată, țesăturile care se produceau la Lavenham erau apreciate și căutate pentru calitatea lor, cea mai renumită dintre acestea fiind postavul albastru care se folosea la fabricarea îmbrăcăminții pentru clasele sociale înalte.
Satul poate fi parcurs de la un capăt la altul în vreo două ore, pierzând vremea și pe străduțele lăturalnice, și în mica piață medievală a satului, și în biserica Sf. Petru și Paul sau în cele câteva magazine de suveniruri deschise pentru turiști. Mi-a plăcut mult liniștea aceea de ianuarie, pacea cumva prea sobră a străzilor pustii, mi-au plăcut casele încovoiate de trecerea prin multe secole, mi-a plăcut școala din sat cu intrări separate pentru fete și pentru băieți, mi-a plăcut biserica goală luminată și încălzită de razele soarelui prin ferestrele mari și înalte, mi-a plăcut locul de joacă pentru copii amenajat în biserică și pernele acelea de pe băncile bisericii care vorbesc despre importanța lânii în istoria locului. M-au fascinat acele pietre funerare vechi din curtea bisericii, înscrisurile de pe ele și sentimentul că pot vedea cu ochii minții o lume de demult, în care oamenii locului își duceau traiul în acel sat, iubeau, munceau și se supuneau regulilor unei societăți cu totul diferită de prezent.
Pentru un moment de relaxare, într-un sat al lânii, ce-ar fi fost mai potrivit decât un Cafe Knit, un loc în care se îmbină dragul de-a tricota, croșeta și alte asemenea îndeletniciri manuale, cu plăcerea de-a savura o cafea, de-a mânca o prăjitură gătită în casă și de-a sta la povești cu oamenii locului? Am petrecut o vreme îndelungată în acea mică și cochetă cafenea, m-am simțit foarte în largul meu printre sulurile de ață de toate culorile (unele importate și din România, după cum mi s-a spus și arătat) și m-am bucurat să pot lua parte la o conversație delicioasă cu accent britanic între proprietara cafenelei și un domn localnic. Oameni prietenoși, deschiși și bucuroși de oaspeți, mai ales într-o perioadă puțin turistică – chiar îmi zicea doamna de-acolo că, probabil, sunt singurul turist din sat în acea zi -, într-o zi de ianuarie cu soare primăvăratic.
Unele locuri în care călătorim lasă în sufletele noastre un parfum aparte, prețios, pe care-l păstram cu mare grijă în cutia amintirilor din care ne hrănim în viața de zi cu zi. Locuri care ne surprind, care ne bucură privirile și ne umple inimile de un sentiment de uimire și recunoștință în fața frumuseților lumii. Așa e și Lavenham, acest mic sat englezesc. O frumusețe pură, simplă și autentică. Un loc în care să te simți împăcat cu tine însuți și cu lumea întreagă.
