Legea minimului efort a fost formulată, iniţial, prin anii 1970, de către lingvistul american George Kingsley Zipf (motiv pentru care se mai numeşte şi “Legea lui Zipf”) şi se referea, la momentul respectiv, exclusiv la limbajul uman şi la o tendinţă a vorbitorilor de orice limbă – aceea de a prefera, în comunicare, cuvintele scurte, diverse statistici arătând că lungimea cuvântului este invers proporţională cu frecvenţa lui în vorbire.

De la limbaj, Legea minimului efort s-a extins la comportamentul uman, în general, psihologii, sociologii, filosofii întrebându-se dacă apatia, tentaţia de a amâna multe dintre lucrurile pe care le avem de făcut, de a prelungi cât se poate momentele de relaxare, de a evita muncile dificile, de a invoca lipsa de timp, oboseala, stresul, pentru a nu ne angaja într-o anume activitate, nu reprezintă cumva indicii că suntem “programaţi” pentru lene.

Suntem programaţi pentru lene?
Suntem programaţi pentru lene?

Probabil că multora dintre noi li s-a întâmplat, în anumite zile, să se decidă cu greu să abandoneze locul confortabil din fotoliu sau să se desprindă de televizor, pentru a face ceva ce ţine de programul zilnic sau de o pasiune, de un proiect, de o muncă oarecare.

Există opinii ale specialiştilor care explică faptul că legea minimului efort, atracţia către lene, sedentaritate, spre a nu face nimic, ar putea fi explicate, dacă lucrurile sunt privite din perspectiva evoluţiei speciei umane, printr-o înclinaţie adânc ancorată în creierul nostru.

Pornindu-se de la această premisă, s-au ivit ulterior alte dileme: în ce măsură “lenea” este benefică, satisfăcătoare, relaxantă, sănătoasă sau, dimpotrivă, este un indiciu al unei voinţe insuficient exersate, al neîncrederii în sine, al apatiei, inerţiei, al incapacităţii de a lua decizii, dacă şi în ce măsură lenea este efectul unui anumit context social, familial, personal s.a.m.d.

Legea minimului efort – de la limbaj, la comportament

Legea minimului efort. Suntem programaţi pentru dolce farniente?
Legea minimului efort. Suntem programaţi pentru dolce farniente?

Pentru a formula Legea minimului efort, legată de limbaj, filologul american George Kingsley Zipf a făcut un studiu lingvistic pe excepţionalul roman al lui James Joyce, “Ulysse”, publicat în 1933 şi plasat pe primul loc în Top 100 cele mai bune romane ale secolului al XX-lea. Această carte, împărţită în 18 “episoade”, are, în total, 265 000 de cuvinte (incluzând şi substantivele proprii, formele de plural, diversele forme flexionare ale verbelor etc.), dintr-un vocabular de 30 030 de cuvinte. Zipf a constatat că cel mai folosit (si cel mai scurt) cuvânt apare, în carte, de 8000 de ori, al zecelea cuvânt ca frecvenţă, de 800 de ori, al o sutălea, de 80 de ori, al o mielea, de 8 ori.

La nivel strict lingvistic, statistica lui Zipf relevă faptul că cea mai mare frecvenţă o au cuvintele scurte, în cazul romanului lui James Joyce, scris în limba engleză, fiind vorba de articolul “the”, care este cel mai folosit in carte, de două ori mai mult decât “of”, care se situează pe locul al doilea, acesta de trei ori mai mult decât “and” etc.

Legea lui Zipf
Legea lui Zipf

Mutatis mutandi, regula raportului de frecvenţă a fost aplicată mai târziu şi în alte domenii. Prin diverse calcule matematice, s-a constatat că, de exemplu, oraşul cu cea mai mare populaţie din orice ţară este dublu faţă de oraşul plasat pe locul al doilea şi de trei ori mai mare decât oraşul plasat pe locul al treilea etc. În marketing, un cumpărător cheltuie de două ori mai mult pentru brandul preferat, faţă de produsul de pe locul al doilea în preferinţe. În distribuţia veniturilor, persoana cu cel mai mare venit dintr-o ţară obţine de două ori mai mult decât cel situat pe locul al doilea etc.

Pe baza aceloraşi reguli si folosindu-se de o aplicatie pe telefoanele mobile, o echipă de la Stanford University a făcut un clasament al “celor mai leneşe ţări”, in funcţie de numărul de paşi făcuţi pe zi de o persoană, in fruntea clasamentului situându-se Indonezia si Arabia Saudită (cu 3500 de paşi zilnici), la polul opus aflându-se China si Japonia (cu peste 6000 de paşi).

Dincolo de statistici, distribuţie şi raport de frecvenţă, Legea minimului efort, observată la inceput doar la nivelul limbajului si extinsă ulterior si asupra altor aspecte ale realitătii, păstrand drept constantă tentaţia “comodităţii” in comportament, mai spune că atunci când se poate face ceva în moduri diferite, cea mai bună opţiune este cea care presupune cel mai mic consum de energie.

Ne-am obişnuit totuşi să credem că efortul dă mai multă valoare unei munci. O piatră preţioasă valorează mai mult pentru că este mai rară, deci se găseşte mai greu, în plus, munca dificilă de şlefuire adaugă valoare. Un obiectiv atins este considerat cu atât mai important cu cât a presupus depăşirea mai multor obstacole s.a.m.d.

Există însă şi nenumărate contraexemple. O contabilitate se poate ţine manual, pas cu pas, cu atenţie şi cu mult timp alocat. Acelaşi lucru îl poate face un software, mult mai rapid şi fără erori. În acest caz, efortul depus nu este proporţional cu valoarea rezultatelor.

Legea minimului efort nu încearcă să elimine dificultatea, nici nu încurajează alegerea sarcinilor uşoare, ci este o abordare bazată pe găsirea unei soluţii care să scadă consumul de energie în îndeplinirea unei sarcini.

Suntem “programaţi” pentru lene?

Dolce farniente, Sursa: Sierras suitcase
Dolce farniente, Sursa: Sierras suitcase

De-a lungul timpului, mulţi filosofi au făcut apologia lui “dolce farniente (“dulcele a face nimic”/”dulcea trândăvie”), o necesitate pentru cei care doresc să se detaşeze de activitatea fizică inutilă şi consumatoare de timp. Pentru Seneca, de exemplu, filosof stoic roman, din secolul I i.Hr., lenea este un fel de “exil al gândirii”, care permite detaşarea de pasiunile şi tulburările vieţii de zi cu zi. A-ţi îngădui “să faci nimic” înseamnă a-ţi da posibilitatea, spune filosoful roman, de a medita la tine însuţi, la ceilalţi şi la lume – un ideal de înţelepciune, un privilegiu al înţeleptului care ştie să trăiască în autarhie, adică independent de convenţiile sociale, considerate ca fiind străine naturii.

Citește și:  Omnia mea mecum porto/Tot ceea ce am duc cu mine – sensul şi originea expresiei

Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, in Secolul Luminilor, Jean Jacques Rousseau, în scrierea “Eseu despre originea limbilor”, susţine şi el că lenea, “dulcea indolenţă”, face parte din natura umană şi se perpetuează indiferent de contextul social şi istoric şi că pare a fi “cea mai puternică pasiune”, după spiritul de autoconservare. Activitatea susţinută, agitaţia, anxietatea, spune scriitorul-filosof – sunt caracteristici ale omului convertit la civilizaţie. “Nu am crezut niciodată, susţine Rousseau, că libertatea constă în a face ce vrei, ci în a nu face ceea ce nu vrei”.

În 1880, un jurnalist, economist şi om politic francez, Paul Lafargue, într-o scriere-manifest, intitulată “Dreptul la lene”, analizând structurile mentale colective ale secolului al XIX-lea, demitizează munca şi statutul valoric al acesteia. Din punctul de vedere al jurnalistului, care are în vedere, în primul rând, clasa muncitoare a Europei capitaliste, “preoţii, economiştii şi moralistii’ sunt cei care întreţin această falsă opinie, că omul se află în lumea aceasta pentru a suferi, inducandu-i-se “dogma muncii”, “o nebunie ciudată”, “cauză a degenerării intelectuale”.

Bertrand Russel
Bertrand Russel

În mod similar gândeşte şi filosoful, matematicianul şi istoricul englez Bertrand Russel (1872-1970), care, în eseul “Elogiul lenei” (1932), referindu-se la lumea contemporană lui, se întreabă dacă cineva a auzit vreun muncitor spunând: “Nu sunt niciodată atât de fericit ca atunci când vine dimineaţa şi trebuie să plec la slujba care este sursa fericirii mele!”. Russel considera că, dacă muncitorul obişnuit ar lucra patru ore pe zi, ar fi suficient pentru toată lumea, nu ar mai exista nici şomaj, nici sclavie mascată. Legea minimului efort spune, de fapt, că utilizarea corectă a timpului este produsul civilizaţiei şi al educaţiei.

Pe de altă parte, astăzi, oamenii de ştiinţă care studiază mecanismele comportamentului uman, explică faptul că suntem scindaţi între două tendinţe: una raţională şi alta emoţională, aceasta din urmă organizând latura instinctuală, automată a comportamentului, putând facilita sau, dimpotrivă, împiedica raţiunea să pună în practică intenţiile.

S-au făcut diverse experimente, unul dintre acestea, de pildă, urmărind reacţiile unor voluntari faţă de mesajele care promovează activitatea fizică sustinută, constatându-se că Legea minimului efort funcţionează, cei mai mulţi manifestând o reacţie de respingere a oricărei activităţi fizice, fapt măsurat la nivelul sistemului nervos.

Legea minimului efort, Sursa: Barbell Logic
Legea minimului efort, Sursa: Barbell Logic

Mai mult, măsurătorile au arătat că, în creierul nostru, se utilizează mult mai multe resurse pentru a îndepărta imaginile sedentarităţii decât pentru a îndepărta imaginile activităţii fizice. Altfel spus, suntem predispuşi nativ la sedentarism. Legea minimului efort ne îndeamnă însă să facem în aşa fel încât să asociem munca, activităţile de orice fel, cu bucuria de a le face.

Evident, în funcţie de epocă, de mentalităţi, de educaţie, Legea minimului efort, munca, relaxarea, lenea (cea consubstanţiala firii umane, nu cea maladivă) sunt concepte “exploatate” în fel şi chip, pentru a susţine ideologii, curente de gândire, pentru a se găsi explicaţii legate de condiţia umană, de relaţiile sociale, de conceptele religioase etc.

Legea minimului efort şi omul contemporan

Legea minimului efort şi omul contemporan
Legea minimului efort şi omul contemporan

Pentru omul contemporan, viaţa ca o “dolce farniente”, în armonie deplină cu natura, cu sinele, cu ceilalţi, fără nevoi, fără griji, fără zbateri, în care să se facă abstracţie de reguli, de necesitatea de a munci, de a câştiga bani, pare a fi o utopie, un nonsens.

Legea minimului efort sau Legea non-rezistenţei atrage totuşi atenţia asupra faptului că, dincolo de “programarea” genetică, este destul de uşor ca omul să devină prizonier în nişte comportamente inerţiale, uneori excesive, prin efort sau prin lene. Pentru a fi în armonie cu noi înşine, pentru a nu deveni “victimele” procrastinării, ale lenei sau, dimpotrivă, ale epuizării, psihologii recomandă câteva reguli de bază:

  • să nu luptăm cu viaţa, să alegem, pe cât posibil, ceea ce rezonează cu firea, cu dorinţele, cu idealurile noastre;
  • să încercăm să facem din activităţile pe care trebuie să le desfăşurăm prilej de bucurie, de mobilizare a energiilor creatoare, fără a ne inocula ideea că trebuie muncit din greu pentru aproape orice, iar acest lucru este posibil dacă ne urmăm pasiunile, predispoziţiile, abilităţile, creativitatea; fiecare poate să facă mai bine ceva decât oricine altcineva;
  • să luăm decizii echilibrate, fără încrâncenări, rămânând conectaţi cu resursele noastre interioare şi cu lumea;
  • să învăţăm să ne recompensăm munca, deoarece, în felul acesta, vom deveni şi mai motivaţi în tot ceea ce facem;
  • să nu pierdem din vedere că Legea minimului efort înseamnă să nu facem ceea ce nu vrem să facem.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

1 COMENTARIU

  1. Stabilirea unui clasament al lenesilor dupa numarul de pasi este foarte relativa – trebuie numarati pasii facuti in aceleasi conditii de mediu si necesitati de trai.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.