Limba norvegiana – origine si caracteristici

Limba norvegiana, vorbita in Norvegia (Regatul Norvegiei), tara din vestul Peninsulei Scandinave, provine din limba nordica veche (vechea islandeza), si face parte din grupul limbilor germanice, alaturi de germana, engleza, neerlandeza (olandeza), afrikaans (dialect al neerlandezei, vorbit in Africa de Sud) si celelalte doua limbi scandinave – suedeza si daneza. Limba nordica veche este o limba scandinava medievala, desprinsa din indo-europeana, din care au derivat norvegiana, suedeza si daneza, si care era vorbita de vikingi, mari razboinici, navigatori, agricultori si comercianti, care au stat in zonele nordice ale Scandinaviei, pana prin secolele al X-lea – al XI-lea. Istoria si legendele nordicilor povestesc ca regele Harald Harfagre este cel care a unificat Norvegia, in 872. La epoca respectiva se folosea alfabetul runic –  Futhark – termen format din numele primelor sase litere ale acestui alfabet. Spre deosebire de literele alfabetului latin, runele au denumiri care au un sens intrinsec. La inceputul mileniului al II-lea, crestinismul patrunde in Norvegia si, odata cu inaugurarea Catedralei Nidaros, din Trondheim, alfabetul latin incepe sa inlocuiasca, treptat, runele. Limba nordica veche se scindeaza in limba scandinava occidentala (vorbita in Norvegia, Islanda, Groenlanda, Insulele Feroe) si limba scandinava orientala (vorbita in Danemarca si Suedia).

In ambele ramuri lingvistice, gramatica incepe sa se simplifice, sintaxa se fixeaza, ca si vocabularul de baza. In perioada 1397-1523, Norvegia, Danemarca si Suedia au format un singur regat (Uniunea de la Kalmar) si, pentru ca, politic, Norvegia era subordonata Danemarcei, limba oficiala a devenit daneza, folosita in scris, ca limba a documentelor diplomatice, a elitei si a literaturii. Pe de alta parte, daneza vorbita a suferit si ea un fel de “norvegizare”, explicabila prin convietuirea celor doua popoare sub aceeasi autoritate.

In secolul al XIX-lea, dupa 1840, cand Norvegia isi defineste tot mai clar profilul national, multi intelectuali incearca sa fixeze in scris si sa normeze, prin gramatici, o norvegiana literara. Ivar Aasen, un lingvist autodidact, inca de la varsta de 22 de ani, aduna materiale (documente) din toate dialectele, pe care le publica intre 1848-1873, in incercarea de a defini limba norvegiana – “landsmal” (limba nationala). In 1905, Norvegia se desprinde si din uniunea cu Suedia si, de-a lungul primei jumatati de secol XX, au loc diverse reforme ortografice.

Limba norvegiana actuala cuprinde un numar mare de dialecte (variante regionale ale limbii de baza), dar, pentru norvegiana scrisa, doua sunt importante:

• Bokmal (se pronunta “bouk-mol”), care inseamna “limba cartilor”, si care mosteneste un alt dialect – Riksmal (care inseamna “limba regatului”);
• Nynorsk (se pronunta “nu-norsk”) si este o neo-norvegiana, urmasa dialectului “landsmal” (insemnand “limba nationala”); exista si o varianta mai conservatoare a Nynorsk, numita Hognorsk;

  

In Bokmal, Norvegia se spune “Norge”, iar in Nynorsk, “Noreg”, iar Regatul Norvegiei – “Kongeriket Norge”, respectiv – “Kongeriket Noreg”.

Bokmal este mai apropiat de dialectele vorbite in partea de sud-est a Norvegiei (regiunea Oslo), iar  Nynorsk, asemanator dialectelor folosite pe coasta de vest (Norvegia fiordurilor).

In scoli, elevii invata obligatoriu ambele dialecte, astfel incat sa fie capabili sa citeasca si sa redacteze texte in fiecare dintre cele doua variante dialectale. La nivel oficial, exista si preferinte, in sensul ca, de exemplu, din aproximativ 400 de municipalitati, peste 160 si-au exprimat optiunea de a redacta documentele in Bokmal, alte 100 in Nynorsk, restul de 150 fiind neutre. In mod similar se desfasoara lucrurile si in presa.

Dintre elementele comune, care fac specificul limbii norvegiene, s-ar putea sublinia faptul ca verbele au sapte timpuri si o singura forma (corespunzatoare timpului), pentru toate persoanele. De exemplu, verbul “a fi”, in Bokmal, la indicativ, prezent, se conjuga astfel: “jeg er” (eu sunt), “du er” (tu esti), “han/hun er” (el/ea este), “vi er” (noi suntem), “dere er “ (voi sunteti), “de er” (ei sunt).  In Nynorsk, difera doar pronumele (eg, du, han/ho/, vi, de, dei), verbul conjugandu-se la fel. Pronumele difera daca se refera la oameni/animale/obiecte. Ceea ce este interesant este ca un pronume folosit pentru persoane poate fi totusi folosit si pentru animale, dar numai daca referirea la animalul respectiv are o anumita incarcatura afectiva. Pronumele de politete se foloseste mai mult in situatii oficiale si atunci este vorba de forma de persoana a treia (cand cineva se adreseaza, de exemplu, unui membru al familiei regale). In rest, norvegienii se tutuiesc.

Din punct de vedere fonetic, limba norvegiana are un accent tonal (melodic), in sensul ca accentul pe o anume silaba este redat printr-un ton mai inalt al vocii.