Limba turca este vorbita astazi in diferite zone geografice, in Europa si in Asia, fiind impartita in numeroase dialecte, printre care, mai cunoscute sunt: azer, turkmen, tartar, uznek, nogay, baskurti, kazakh, yakuti, cuvas etc. Limba turca moderna se vorbeste, in principal, in Turcia, in partea de nord a Ciprului si de catre diaspora turca din alte 30 de tari (Bulgaria, Grecia, Serbia, Macedonia, Romania, Germania – peste doua milioane de locuitori de etnie turca – Austria, Belgia etc.). Aceasta limba apartine ramurii altaice a familiei limbilor ural-altaice, fiind extrem de apropiata, ca sonoritate, de limbile mongola, coreeana, chiar si japoneza. Limbile altaice sunt vorbite in Asia Centrala si Orientala si au fost denumite astfel de la numele lantului muntos Altai, care strabate Mongolia, China, Kazakhstanul si Rusia. Istoria lor a inceput cu peste 6000, poate chiar 8500 de ani in urma.
Trasaturile fundamentale ale limbii turce sunt:
- armonia vocalelor, o caracteristica comuna tuturor limbilor ural-altaice;
- absenta genurilor;
- aglutinarea (formarea cuvintelor noi prin alipirea unui afix – prefix, sufix – la un radical sau a unui cuvant la alt cuvant);
- plasarea adjectivelor inaintea substantivelor;
- pozitionarea verbelor la finalul propozitiei;
Vechimea limbii turce scrise este atestata prin descoperirile arheologice din Asia Centrala, din regiunile Orkhon (Mongolia), Yenisey si Talas, pe inscriptii de piatra, datand din secolul al VIII-lea – “runele turcesti” – numite asa, deoarece seamana, intr-o anumita masura, cu “runele germanice”, si intr-un caz si in celalalt, “runele” desemnand literele alfabetului respectiv, avand ca particularitate asocierea fiecareia cu un sens, chiar si atunci cand nu formeaza cuvinte. Dezvoltarea limbii turce in zona Anatoliei si a Balcanior, in perioada otomana, este confirmata de documente chiar inainte de secolul al XIII-lea. De altfel, lingvistii disting trei etape importante in evolutia acestei limbi:
- turca anatoliana veche (sau otomana veche, vorbita intre secolele al XIII-lea – al XV-lea)
- turca otomana (secolele al XV-lea – al XIX-lea)
- limba turca moderna (incepand cu secolului al XX-lea)
Odata cu extinderea influentei islamului (religie intemeiata de Profetul Mahomed, specifica multor tari din Asia si Africa) in Turcia, incepand cu secolul al X-lea, limba vorbita pe acest teritoriu dobandeste valente foarte pronuntate ale culturilor arabice si persane. In 1072, Kasgarli Mahmut, un carturar uigur (popor asiatic inrudit cu turcii), instalat la Bagdad, dupa ce statuse o vreme in Persia, realizeaza (in limba araba) un remarcabil dictionar, cu elemente de gramatica, al limbilor turce – “Divanu-Lugati’t-Turk” – o pretioasa sursa de informatie, si astazi, despre dialectele turcesti medievale.
In secolul urmator, Edip Ahmet Mahmut Yukneri scrie prima carte „Atabetu’l-Hakayik”, cu titlul in araba, dar continutul in limba turca. Multe manuscrise din epoca respectiva sunt dovezi ale influentei puternice a noii religii asupra limbii si culturii turcesti. Cu toate acestea, in textele scrise in turca anatoliana, numarul de cuvinte straine este minim, datorita masurilor eficiente care fusesera luate in aceasta perioada pentru diminuarea impactului altor culturi. In perioada Karahanlilar (o dinastie turca, din secolele al IX-lea – al XIII-lea) s-a manifestat o mare rezistenta din partea turcilor fata de limbile arabe si persane.
Prima capodopera scrisa in limba turca este „Kutadgu Bilig” scrisa de catre Yusuf Has Hacib, in anul 1069. In timpul sultanilor Seljuk si Karamanogullari, sunt depuse eforturi uriase de acceptare a limbii locale ca limba oficiala si pentru publicarea primului dictionar al limbii turce – “Divini Turki”, de catre Sultan Veled, in anul 1277. Ahmet Fakih, Seyyat Hamza si Yunus Emre sunt scriitorii care au avut un rol important in impunerea limbii turce anatoliene, in uz inca din anul 1299. Dupa consolidarea Imperiului Otoman, sultanul Orhan promulga primul document oficial al statului turc, numit “Mulkname”.
Printre poetii foarte cunoscuti ai secolului al XIV-lea se numara Ahmedi si Kaygusuz Abdal, in secolul al XV-lea – Suleyman Çelebi si Haci Bayram, iar in secolul al XVI-lea, Sultan Abdal si Koroglu, toti sustinatori ai folosirii limbii turce ca limba a culturii scrise. In anul 1530, Kadri Efendi, originar din Bergama, publica primul studiu despre gramatica turca, „Muyessiretul-Ulum”.
Amestecul de turca si de alte limbi orientale, folosit in literatura si stiinta, nu a durat foarte mult, desi, in secolul al XVI-lea, cuvintele de origine straina dominau textele scrise ale turcilor, unele cuvinte turcesti disparand cu desavarsire din limba vorbita. In domeniul literaturii, din dorinta de a atribui operelor de arta o mare valoare, scriitorii aveau tendinta de a insera cuvinte arabe si persane, ca semn distinctiv al elitelor intelectuale. O astfel de orientare exista, in timpul Imperiului otoman, si se manifesta si in forma limbii utilizate la palat, dar si in afara lui. Consecinta a fost aparitia a doua tipuri distincte de limba turca – un tip de limba turca in care elementele straine dominau si celalalt reprezentat de turca vorbita de catre popor.
La mijlocul secolului al XIX-lea, odata cu reforma otomana, au fost impuse si noi reguli si limitari in ceea ce priveste limba vorbita. Cea mai importanta caracteristica a acestei noi perioade este reprezentata de incercarea de a elimina din limba turca toate cuvintele straine. O adevarata revolutie culturala s-a declansat, sustinuta de carti, reviste, ziare, lucrari de specialitate scrise in turca. Namik Kemal, Ali Suavi, Ziya Pasa, Ahmet Mithat Efendi si Semsettin Sami s-au exprimat categoric in sensul simplificarii si purificarii limbii. In anii 1830-1840, accentul cade pe sistematizarea teoretica a limbajului, pentru ca, mai apoi, aceasta sa fie transpusa in practica limbii. Odata cu proclamarea republicii, in anul 1923, si dupa finalizarea procesului de integrare nationala, in perioada 1923 – 1928, necesitatea adoptarii unui nou alfabet a devenit de maxima importanta. Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Republicii Turcia si una dintre cele mai puternice personalitati din istoria acestei tari, reusise sa convinga oamenii de cultura in sensul adaptarii si adoptarii alfabetului latin la sistemul de vocale din limba turca, apreciind ca, in aceasta maniera, reforma lingvistica va facilita si demersul apropierii de Occident si, in general, efortul de modernizare a tarii.
In prezent, in conformitate cu Constitutia turca, din anul 1982, limba turca functioneaza in cadrul regulilor statuate de catre Institutul de cultura, limba si istorie “Ataturk”, care a reusit reintegrarea cuvintelor originale, vechi, turcesti, in limbajul curent, trecandu-se de la procentul de 35 – 40 % cuvinte de origine turca, vechi, la 75 – 80%, in ziua de astazi.
Cateva cuvinte si expresii uzuale in limba turca:
“Iyi gunler!” – “Buna ziua!”, “Hoscakal!” – “La revedere!”, “ Tesekkurler!” – “Multumesc!”, “Adin nedir?” – “Cum te cheama?”, “Nasilsin?” – “Ce mai faci?”, “Kadin” – “femeie”, “Erkek” – “barbat”, “Cocuk” – “Copil”, “”Bayan” – “Doamna/Domnisoara”, “Baylar” – “Domn” s.a.m.d.
