Literatura europeană își trage rădăcinile din două surse de bază. Cea mai veche din cele două este Vechiul Testament, iar cealaltă este literatura greacă, având la bază Odiseea și Iliada creditate poetului grec Homer.
Iliada și Odiseea reflectă realități ale vieții a două perioade distincte, secolul al XIII-lea și al VIII-lea Î.Hr. Secolul al XIII-lea este cel mai probabil perioada în care are loc Războiul Troian redat sub forma Iliadei. În secolul al VIII-lea poemele își iau forma cunoscută acum.
În secolele de după Războiul Troian arta scrisului este pierdută, dar evenimentele războiului sunt amintite, celebrate și înflorite la festivaluri și în casele oamenilor importanți.
Secolul al VIII-lea Î.Hr. este important deoarece atunci scrisul se întoarce în Grecia. Scrierea poemelelor homerice din acest secol nu a însemnat că acestea au devenit disponibile pentru cititori. Textele permiteau adepților săi să păstreze lucrările și să le poată interpreta în mod coerent.
Abia în jurul anului 425 Î.Hr. comerțul cu cărți se dezvoltă în Atena, oamenii educați putând achiziționa papirusuri ce puteau fi citite în intimitatea caselor. În jurul anului 365 Î.Hr. Platon își exprima dezaprobarea puternică față de această nouă modă de a citi de unul singur.
Așa se face că literatura ajunge la publicul său prin interpretarea publică. Prin această modalitate se produce și o mare inovație greacă, teatrul. Originile teatrului grec se regăsesc la adepții lui Dionisos, zeul fertilității și vinului. Adepții acestui zeu dansau și cântau poveștile mitice grecești.
În secolul al VI-lea Î.Hr. un preot al lui Dionisos, numit Thespis, se angajează într-un dialog cu corul, devenind astfel primul actor. Conform cronicilor grecești, Thespis este și primul câștigător al unui premiu de teatru. El câștigă premiul în prima competiție de tragedie ce avusese loc la Atena în 534 Î.Hr.
Concursurile de teatru deveniseră o caracteristică a festivalurilor anuale dedicate lui Dionisos. Patru autori erau aleși să concureze. Fiecare trebuia să scrie 3 tragedii și o satiră. Fiecare autor avea la dispoziție o zi pentru reprezentarea tuturor pieselor. Principala caracteristică a scenei era un spațiu circular unde corul cânta și dansa. La sfârșitul festivalului câștigătorul era ales.
Doar puține tragedii au supraviețuit integral din acele competiții, dar acestea includ lucrările a 3 dramaturgi de geniu. Eschil adaugă un al doilea actor și câștigă primul premiu pentru tragedie în 484 Î.Hr. Din piesele sale de teatru au supraviețuit doar 7. O inovație adusă de acesta este cea de a scrie cele trei piese cu un subiect comun sub formă de trilogie. O astfel de trilogie a supraviețuit și rămâne una dintre capodoperele teatrului, Orestia.
Sofocle a câștigat prima victorie în fața lui Eschil. El adaugă un al treilea actor. În timp ce Eschil se ocupă cu teme publice, lucrările lui Sofocle au un nivel mai personal, intriga devine mai complexă și subtilă. Chiar dacă Sofocle scrie mai multe lucrări, tot doar 7 supraviețuiesc; „Oedip Rege” este considerată capodopera sa.
Cel mai tânăr dintre cei 3 mari autori de tragedii este Euripide. Mai multe lucrări ale sale supraviețuiesc, aproximativ 19. Acesta introduce o vedere neconvențională a mitului grecesc ce se dovedește extrem de influentă în ulterioarele școli de teatru.
Începând cu 486 Î.Hr. apare o competiție anuală de comedie. Doar munca unui singur autor de comedie a supraviețuit din acea perioadă, acesta fiind Aristofan. Operele sale satirizează slăbiciuni contemporane prin plasarea lor într-un context neașteptat, fie prin intermediul unui complot fantastic, fie prin comportamentul ridicol al personajelor.
Următoarea mare realizare a literaturii grecești este scrierea istoriei. Nimeni înaintea lui Herodot nu a încercat în mod conștient să descopere adevărul despre trecut și să explice cauzele sale. El este cunoscut drept „tatăl istoriei”. El este inspirat de conflictul dintre greci și perși. Fiind grec, este determinat să afle despre perși tot ce este de știut. Așa se face că Herodot călătorește prin Imperiul Persan iar această primă lucrare istorică este și prima carte de călătorie, incluzând detalii exotice precum modalitatea în care egiptenii fac mumiile. Copii ale lucrării lui Herodot devin disponibile prin 425 Î.Hr.
Al doilea istoric grec al fost Tucidide care adaugă o nouă dimensiune, cea a istoriei contemporane. Chiar dacă lucrarea completă a lui Herodot nu fusese încă publicată, mai mult ca sigur Tucidide o cunoștea și la fel cum Herodot spusese povestea războiului dintre greci și perși, Tucidide se decide să înregistreze războiul ce avea să înceapă, Războiul Peloponesiac.
El relatează într-o lucrarea obiectivă ce se întâmpla. Este avocatul ambelor părți, dar și un judecător. Relatările sale se termină brusc în 411, dar motivul nu a fost moartea deoarece acesta se întoarce în Atena după terminarea războiului.
După Tucidide, următorul mare istoric este Xenophon, diferența făcând-o lipsa de obiectivitate, acesta fiind de partea Spartei. Cu toate acestea, în lucrarea „Anabasis” redă doar ceea ce vede și ce aude în timpul unei retrageri disperate din Persia, rezultatul fiind asemănător cu jurnalismul.
Grecia antică a avut un impact major asupra literaturii și artelor europene, fiind punctul de plecare al civilizației.
