LSD – Albert Hofmann, omul responsabil de sintetizarea cunoscutului drog psihedelic

LSD-ul, cunoscut sub multe nume, printre care acid şi dots, este un drog psihedelic făcut cunoscut de către generaţia hippie a anilor 1960.

Albert Hofmann, un chimist elveţian, era un angajat într-unul din laboratoarele Sandoz, o companie farmaceutică, atunci când a sintetizat pentru prima dată LSD-ul. La momentul respectiv, compania Sandoz lucra la un proiect de cercetare ce implica o ciupercă parazit numitǎ cornul secarei, care creştea pe secară.

În Evul Mediu această ciupercă a otrăvit mii de oameni care au mâncat pâine de secară infectată cu aceasta. Cornul secarei fusese folosită şi de către moaşe, care le-o dădeau femeilor gravide pentru a induce şi accelera naşterea. În secolul al XIX-lea, medicii au considerat practica mult prea periculoasă deoarece dozele prea mari duceau la contracţii puternice care ar fi pus în pericol viaţa copilului.

În anii 1930, cercetătorii de la Institutul Rockefeller din New York au izolat acidul lisergic din cornul de secară. Aceste cercetări au stat la baza activităţii lui Hofmann la Sandoz. În timp ce deriva diferiţi compuşi din acidul lisergic, Hofmann a dezvoltat mai multe medicamente, inclusiv unele pentru reducerea tensiunii şi pentru îmbunătăţirea funcţiei cerebrale la bătrâni.

În 1938, acesta ajunsese la cel de-al 25-lea derivat al acidului lisergic. A fost vorba de acidul lisergic dietilamid-25, mai bine cunoscut ca LSD-25. Hofmann a crezut cǎ LSD-25 ar putea stimula respiraţia şi circulaţia. După mai multe teste ce nu au arătat nimic deosebit, Sandoz a decis să renunţe la studiul ulterior.

Cinci ani mai târziu, Hofmann a revenit la LSD-25 crezând că acesta are totuşi un potenţial neaflat. El a considerat că substanţa nu a fost pe deplin explorată, aşa că s-a decis să mai sintetizeze un lot suplimentar pentru testare.

În timpul acestui proces, Hofmann a început să se simtă ciudat. El îşi opreşte activitatea şi se duce acasă mai devreme, fiind afectat de o stare de nelinişte combinată cu o uşoară ameţeală. În timp ce se afla acasă, a intrat într-o stare de visare şi a început să vadă multe imagini fantastice, forme fantastice şi o multitudine de culori. La acea vreme Hofmann a fost sigur că pe degetul său a ajuns o parte a soluţiei (mai târziu s-a stabilit că acesta, având pe degete LSD, a atins cu mâna gura, din moment ce LSD-ul nu se absoarbe prin piele).

A doua zi, odată ajuns la laborator, el şi-a administrat intenţionat o doză de LSD. A luat 250 de micrograme, mai mult de 10 ori doza tipică minimă din ziua de astăzi. Hofmann a început să delireze şi abia dacă mai putea să vorbească. Reacţia sa iniţială a fost de panică, cerând ajutorul asistentului său, care a chemat un doctor.

Doctorul nu a găsit nimic în neregulă cu Hofmann, în afara faptului că avea pupilele dilatate (repiraţia, ritmul cardiac şi tensiunea arterială se aflau în limitele normale).

La scurt timp, panica dispare iar locul ei este luat de o stare de euforie. Acesta a început să vadă încă o dată forme şi culori frumoase. A doua zi, a povestit şi celorlalţi de la Sandoz despre ceea ce s-a întâmplat, iar aceştia au început să experimenteze simptome similare. La momentul respectiv nu exista nici un alt medicament care în doze atât de mici să aibă efecte atât de puternice.

După o serie de studii pe animale, Sandoz a dat LSD-ul instituţiilor de cercetare şi medicilor, pentru a-l folosi în experimente psihiatrice atât pe subiecţi sănătoşi, cât şi pe cei bolnavi mintal. Cercetările s-au dovedit a fi suficient de convingătoare încât i-au făcut pe cei de la Sandoz să-şi breveteze medicamentul şi să-l scoată pe piaţă în 1947 sub numele de Delysid.

Delysid s-a vândut sub forma unor tablete de 25 de micrograme pentru a fi utilizate în psihoterapia analitică. Pe lângă utilizarea pe pacienţi, Sandoz a recomandat psihiatrilor să ia şi ei drogul, astfel încât să poată înţelege mai bine stările pacienţilor.

Doi ani mai târziu, medicii de la Spitalul din Boston foloseau medicamentul pe pacienţi. Prin 1960, existau deja sute de lucrări publicate în revistele ştiinţifice şi medicale cu privire la diferitele utilizări ale LSD-ului.

Începând cu 1966, Sandoz a încetat să-l mai producă. Ei s-au declarat îngrijoraţi de lipsa reglementărilor şi perpetuarea unor informaţii neadevărate despre drog. Chiar şi aşa, această decizie nu a însemnat că alte persoane nu aveau să-l mai producă.

LSD-ul va rămâne pentru totdeauna asociat cu generaţia hippie din anii 1960, cu arta şi muzica influenţată de sentimentele şi imaginile produse sub influenţa sa. Există unele poveşti despre cazuri în care unele persoane au sărit de pe clădiri cât se aflau sub influenţa drogului, dar cele mai multe sunt exagerări. În cazurile în care unele persoane au murit după consumul de LSD, s-a dovedit că acestea mai aveau în sistem şi alte droguri. Chiar şi aşa, încă nu se ştie exact cum acţionează asupra sistemului nervos şi există nevoia unei studieri mai profunde.