De cand omul a descoperit focul, el s-a folosit de aceasta “minune” pentru a-si pregati hrana, pentru a se incalzi, dar l-a asociat, in mod firesc, cu lumina venita din ceruri, de la Soare, Luna si stele, de la fulgerele care, in mentalitatea arhaica, erau manifestari ale vointei divine. Asa se explica faptul ca, inca de la inceputuri, conservarea flacarii a exercitat si o anume fascinatie mistica, fiind nelipsita din ceremoniile religioase, din ritualurile sacrificiale sau de purificare a sufletului.
In Antichitate, cu peste trei mii de ani in urma, egiptenii si-au faurit un fel de lumanari din tulpini de trestie, pe care le-au invelit in grasimi vegetale sau in seul animalelor vanate, pe care il topeau si il lasau sa se solidifice, gasindu-se astfel de urme, de exemplu, in mormantul faraonului Tutankamon, din Valea Regilor (langa Teba). Ulterior, timp de secole, pentru iluminat s-a folosit candela, un mic vas (facut mai intai din piatra, apoi din ceramica sau metal) umplut cu ulei sau cu seu (cel mai bun fiind cel oaie sau de vaca, si nu de porc, care era folosit numai de catre cei mai saraci), in care se introduceau tije subtiri de trestie, care erau inlocuite la anumite intervale de timp. In Evul Mediu, locul candelei a fost luat, in mare masura, de lampile cu ulei si fitil, care aveau insa inconvenientul ca necesitau o umplere periodica, iar fitilul trebuia ajustat frecvent, pentru a nu scoate fum.
Crestinismul a dat un impuls fabricarii lumanarilor, din ceara de albine, frumos mirositoare, dar foarte scumpe, de aceea acestea erau folosite numai in biserici si in casele celor instariti. Ceara era topita, filtrata, pentru a se elimina toate impuritatile, turnata peste fitil si apoi pusa la intarit, in forme speciale din lemn sau din fier umezit, pentru a se putea dezlipi cu usurinta. In mod normal, astfel de lumanari erau de culoare galbena, dar, pentru a se obtine si lumanari albe (mai ales, pentru palatele regale), ceara era lasata la soare mai multe zile sau chiar saptamani. Fitilul era confectionat din doua fire de bumbac si unul de canepa, rasucite, atasate apoi unei baghete metalice, introduse in ceara, de mai multe ori, pentru a deveni rigide si pentru a putea fi fixate in lumanare. In timpul regelui Soare (Ludovic al XIV-lea), in secolul al XVII-lea, costul unei lumanari din ceara de albine echivala cu castigul unui muncitor, intr-o zi.
Lumanarile au devenit mai accesibile, ca pret, dupa ce, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, Carl Scheele, un chimist suedez, care era preocupat de punerea la punct a unor formule de sapun, a fiert ulei de masline, amestecat cu oxid de plumb, obtinand o substanta cu gust dulceag, pe care el a numit-o “Olsuss”, si care nu era altceva decat glicerina, atat de cunoscuta astazi. Multi ani mai tarziu, reevaluand aceasta descoperire, chimistul francez Michel-Eugene Chevreul a constatat ca saponificarea nu insemna combinarea grasimilor cu soda, ci un proces de descompunere a acestora, in acizi grasi si glicerina. Unul dintre acizii grasi derivati se numeste acid stearic, la temperatura ambianta este alb si solid, si se foloseste la fabricarea sapunului si a lumanarilor. Gratie acestei descoperiri, incepand cu jumatatea secolului al XIX-lea, s-au infiintat companii producatoare de lumanari si sapun, la un pret rezonabil.
Tot din secolul al XIX-lea, lumanari de buna calitate s-au obtinut din parafina extrasa din petrol, in asociere cu un aditiv – stearina – provenita din grasimi animale sau vegetale.
Utilizari practice, simbolice si ritualice ale lumanarii
- Multa vreme, in afara de faptul ca serveau pentru iluminat, lumanarile gradate se foloseau si pentru masurarea timpului, mai ales in timpul rugaciunii.
- Obiceiul (generalizat, astazi) de a aseza pe tortul aniversar un numar de lumanari egal cu cel al anilor sarbatoriti isi are originea in Roma antica. Asa se obisnuia, la vremea respectiva, sa se aprinda lumanari, cand era celebrat “capul” familiei (“pater familias”), cel care avea drept de viata si de moarte asupra sotiei sale, a copiilor si sclavilor, motiv pentru care care trebuia respectat si chiar venerat. De asemenea, suflatul in lumanari, cu aceasta ocazie, avea rolul de a demonstra ca sarbatoritul era sanatos si in putere. In prezent, se sufla in lumanarile de pe tort pentru a se indeplini o dorinta si aceasta credinta este legata de convingerile stravechi ca lumina a ajuns, la oameni, din cer, prin bunavointa divinitatii, si este, deci, un mijloc de comunicare cu Dumnezeu.
- Lumanarile destinate cultului religios, la catolici, sunt, in cea mai mare parte, albe, in timp ce crestinii ortodocsi folosesc mai mult lumanari galbene si portocalii. Traditional, lumanarile se aprind nu numai in anumite momente ale slujbei, la biserica, ci si acasa, in timpul unei rugaciuni.
- Despre lumanari se spune ca au proprietati magice, in functie de culori, forme si marimi, si ca fiecarei zile din saptamana ii corespunde o anumita culoare a lumanarii, care atrage energiile pozitive: lunea – lumanare alba (semnificand pace, spiritualitate, progres), martea – lumanare rosie (sanatate, energie, curaj), miercurea – lumanare portocalie (prietenie, reconciliere, seductie), joia – lumanare albastra (adevar, inspiratie, intelepciune), vinerea – lumanare verde (bogatie, noroc, armonie), sambata – lumanare mov (succes in afaceri, forta spirituala), duminica – lumanare aurie (este culoarea Divinitatii si a ingerilor). De asemenea, o lumanare se poate confectiona si acasa, adaugandu-i parfumurile (uleiurile esentiale) preferate, in ceara topita sau in fulgii de parafina (materiale pe care cei interesati le pot gasi in comert, in seturi special concepute). Lumina si mireasma lumanarilor vor aduce liniste, vor crea o atmosfera deosebita si o stare de armonie, pe care lumina electrica rece, artificiala, impersonala nu o va aduce niciodata.
