Spectacolele cu gladiatori au funcționat ca o formă de divertisment pentru romani, dar au și jucat rolul unui teatru politic în care era permisă confruntarea dintre conducători și cei conduși.
Roma a fost un stat războinic care timp de secole s-a angajat într-o expansiune imperială aproape continuă. La sfârșitul acestei perioade, imperiul avea o populație de 50-60 de milioane de oameni.
Odată cu venirea la putere a Împăratului Augustus, statul roman a cunoscut o perioadă de pace (pax romana). Pentru mai mult de două secole, datorită apărării eficiente a frontierelor, centrul Imperiului Roman a fost izolat de experiența directă a războiului. În memoria tradiției războinice, romanii au înființat câmpuri de luptă artificiale în orașe, pentru amuzamentul publicului. În scurt timp obiceiul s-a răspândit în toată Italia și în provincii.
În ziua de astăzi, Colosseumul din Roma și amfiteatrele romane sunt admirate ca monumente arhitecturale. Alegem să uităm că acolo aveau loc în mod regulat lupte până la moarte între sute de gladiatori, execuții publice și măcelul animalelor.
Dimensiunea acestor construcții arată cât de populare erau aceste lupte. Când Colosseumul a fost deschis au existat 100 de zile de jocuri. Într-o zi, 3000 de oameni s-au luptat, în altă zi, 9000 de animale au fost ucise. Construcția putea găzdui 50.000 de spectatori.
Omorârea publică a oamenilor și animalelor era un drept roman, legitimat de mitul că luptele de gladiatori inspirau în populație o admirație față de cei răniți și o ură față de moarte.
Chiar dacă filosofii și mai târziu creștinii erau împotrivă, luptele între gladiatori au rezistat cel puțin până la începutul secolului al V-lea D.Hr. Dimineața, oameni erau aruncați la lei sau urși iar la prânz începeau luptele între gladiatori. Abia ucidea un om, că se și striga la el să mai ucidă sau să fie ucis. Învingătorul era păstrat pentru o altă luptă, dar în cele din urmă fiecare luptător murea.
Dovezile sugerează că la origine luptele dintre gladiatori au avut o legătură strânsă cu înmormântările. Tertullian, un critic creștin de la sfârșitul celui de-al doilea secol, nota că oamenii credeau că sufletele morților ar fi fost liniștite cu ajutorul sângelui uman. Așa se face că la înmormântări erau sacrificați prizonieri de război sau sclavi cumpărați special pentru acest scop.
Primul spectacol cu gladiatori înregistrat a avut loc în anul 264 Î.Hr. El fusese prezentat de doi nobili în onoarea tatălui lor mort. Atunci doar 6 gladiatori s-au luptat.
Pe parcursul următoarelor două secole, amploarea și frecvența luptelor cu gladiatori a crescut constant. De exemplu, în 65 Î.Hr., Iulius Cezar a organizat jocuri funerare elaborate pentru tatăl său, ce au implicat 640 de gladiatori și condamnați ce au fost forțați să se lupte cu animale sălbatice. În 46 Î.Hr., acesta a organizat o serie de jocuri în memoria fiicei sale moarte unde nu doar gladiatori individuali s-au luptat, ci și detașamente întregi de infanterie, unii pe cai iar alții chiar pe elefanți. Acum spectacolele aveau o altă amploare. În timp ce unii erau gladiatori profesioniști, mulți erau prizonieri de război și condamnați la moarte.
Până în acel moment, luptele cu gladiatori erau organizate de aristocrați din proprie inițiativă și pe cheltuiala lor, în onoarea morților iar componenta religioasă era încă importantă. Începând cu ultimul secol Î.Hr., componenta religioasă și comemorativă din lupte fusese eclipsată de politică și spectacol.
Înainte ca amfiteatrele să fie construite, luptele cu gladiatori erau ținute în Forum. Participarea publicului amplifica respectul pentru morți și onoarea familiei. Înmormântările aristocratice din Republică erau acte politice din cauza popularității lor în rândul alegătorilor. Așa se face că amploarea a crescut ca urmare a competiției dintre aristocrați, care își doreau mai mulți suporteri.
După 42 Î.Hr., luptele aveau loc între ofițeri ca parte a carierei lor oficiale. Ca parte a unei politici de limitare a oportunităților aristocraților, Împăratul Augustus a limitat numărul de spectacole la două pe an, dar și splendoarea și mărimea.
Treptat aceste limitări au fost anulate. Presiunea a venit din faptul că între aristocrați continua să existe o competiție iar un spectacol putea să ajute sau să distrugă reputația socială și politică a unui senator.
Cu toate acestea, cele mai impresionante spectacole erau date de împărați. Pentru a sărbători cucerirea Daciei, Împăratul Traian a organizat jocuri ce au durat 123 de zile, unde 9.138 de gladiatori s-au luptat și aproximativ 11.000 de animale au fost sacrificate.
Luptele între gladiatori reprezentau o arenă pentru participarea publică la politică. Cicero constata acest lucru spre sfârșitul republicii. Acestea reprezentau o confruntare între conducători și conduși. Când un gladiator cădea, mulțimea striga milă sau moarte, iar împăratul putea fi influențat, dar doar el putea decide dacă avea să trăiască sau să moară.
Spectacolele de gladiatori erau un teatru politic. Peformanța dramatică avea loc nu numai în arenă, dar și în diferitele secțiuni ale publicului. Amfiteatrul roman era parlamentul mulțimii din Roma, controlul exercitându-se prin „pâine și circ”.
Gladiatorii erau figuri emblematice, dar viața lor era foarte scurtă. Fiecare victorie aducea un risc suplimentar de înfrângere și moarte. Portretele lor erau des pictate, astfel că sute de artefacte romane prezintă luptele dintre gladiatori și animale sălbatice.
Chiar dacă mulți erau sclavi, gladiatorii atrăgeau femeile. Chiar dacă erau oameni liberi sau nobili de origine, ca gladiatori erau priviți urât. În unele locuri erau excluși de la o înmormântare obișnuită. În spatele unei fațade de curaj și speranță, pândea frica de moarte.
Luptele iau sfârșit în 404 D.Hr. Împăratul Honorius a interzis luptele între gladiatori în momentul în care un călugăr din Asia Minor s-a pus între doi gladiatori pentru a opri vărsarea de sânge iar publicul indignat l-a omorât.
