Termenii utilizati in stiinta astronomiei care se refera la stralucirea unei stele se numesc magnitudini aparente si absolute. Determinarea magnitudinii unei stele ajuta la identificarea acesteia, ofera informatii legate de varsta, distanta si luminozitate si este esentiala in aflarea istoriei sale. Magnitudinea aparenta se refera la stralucirea unei stele atunci cand este observata de pe Pamant, cu ajustari care sa anuleze interferenta atmosferei Pamantului. Magnitudinea absoluta se refera la stralucirea stelelor ca si cum acestea s-ar afla la aceeasi distanta de Pamant (10 parseci), la aproximativ aceeasi scara precum cea folosita pentru magnitudinea aparenta. Scara luminozitatii este construita in asa fel incat, fiecare magnitudine este de aproximativ 2,5 ori mai stralucitoare decat cea dinainte. De exemplu, o stea cu magnitudinea 1 va fi de aproximativ 100 de ori mai luminoasa decat o stea cu magnitudinea 6.
In jurul anului 150 i.Hr., astronomul grec Hiparchus a conceput un sistem de magnitudine pentru stele, care este baza sistemului folosit astazi. Acesta a plasat cele mai stralucitoare stele in categoria cu magnitudinea 1, iar pe cele mai slab iluminate le-a plasat in categoria cu magnitudinea 6. Sistemul lui reflecta stralucirea stelelor observate cu ochiul liber. In secolul al 19-lea, tehnologia de masurare a luminozitatii unei stele in mod obiectiv a devenit disponibila, iar oamenii de stiinta au continuat sa utilizeze sistemul de magnitudine. Acest sistem a fost ajustat si rafinat cu ajutorul matematicii, iar sistemul vechi a devenit magnitudinea aparenta. Noul sistem a devenit magnitudinea absoluta.
Putina imaginatie ne va ajuta sa intelegem cum este determinata magnitudinea absoluta si cea aparenta. Imaginati-va ca va aflati pe o minge neteda si lipsita de aer, de pe care se pot vedea toate stelele in mod clar, fiindca nu exista atmosfera, smog, poluare luminoasa si alte interferente. Cea mai stralucitoare stea ar avea magnitudinea 1 pe scara magnitudinii aparente. Urmatoarea cea mai stralucitoare stea ar avea magnitudinea 2, si tot asa, pana cand ajungem la cele mai slab iluminate stele care ar avea magnitudinea 6.
Acum, puneti un glob transparent in jurul mingii pe care va aflati, la o distanta de 10 parseci (un parsec este echivalent cu 32,6 ani lumina). Toate stelele vazute prin acest glob transparent vor fi masurate cu ajutorul magnitudinii absolute. Unele stele emit mai multa energie in spectrele cu raze ultraviolete sau infrarosii, insa aceasta energie poate fi masurata, intrucat distanta nu mai este un factor. Scara in care fiecare magnitudine este de 2,5 ori mai mare decat cea dinainte este inca valabila, insa exista mai mult de 6 magnitudini, iar aceasta scara le include si pe cele negative, ceea ce o face sa fie si mai mare.
Alte corpuri sunt masurate de la alte distante. De exemplu, magnitudinea unei planete este masurata ca si cum distanta ar fi de o unitate astronomica (distanta de la Pamant la soare). Obiectele ca meteoritii si cometele sunt masurate ca si cum s-ar afla la 100 de kilometri distanta de noi, direct deasupra capului. Determinarea magnitudinii ajuta la identificarea stelelor. Aceasta joaca si un rol in identificarea materialelor non-stelare, cum ar fi planetele, satelitii, asteroizii si inelele planetare. Fiecare din aceste obiecte are de asemenea o magnitudine, insa exista anumite diferente intre determinarea magnitudinii unui asemenea obiect si determinarea magnitudinii unui corp stelar.
