O vizită în capitala Cehiei e de fiecare dată o incursiune într-o filă de istorie controversată, greu așezată la locul ei  în marea carte a civilizației și fiecare pas pe care-l faci pe dalele de piatră înseamnă o descoperire a culturii pragheze.

Frumoasa Pragă, supranumită “ Orașul de Aur ” sau “ Orașul celor o sută de clopotnițe “ e la fiecare pas un obiectiv turistic care te încântă, te umple de uimire și admirație și te face să-ți dorești să ai (și) mai mult timp la dispoziție pentru a trăi această poveste. E un oraș aglomerat. În ultimii ani, Praga a cunoscut o economie înfloritoare, bazată pe turism, datorată faptului că au reușit, după restrictiva perioadă comunistă, să pună în valoare fiecare colț de stradă, fiecare statuie, turn, dală de piatră sau cimitir.

Despre vestitele obiective turistice din Praga am să vă povestesc într-un alt articol, de data aceasta aleg să vă scriu despre o experiență inedită, despre Praga văzută de sus. Casele cu acoperișuri cărămizii peste care lumina se-așază frumos, întregind un spectacol grandios, străduțele înguste, Hrad-ul și dealul Petrin care străjuiesc orașul, podul Carol, Stare Mesto – Orașul Vechi cu orologiul Primăriei, toate oferind panorame de neuitat.

praga (2)

Am văzut Praga de două ori într-un an, în 2013. Prima oară am descoperit-o iarna, acoperită de zăpadă, cu o Vltava agitată și neliniștită, cu dealul Petrin îngropat în nămeți de zăpadă, cu străduțele tot chochete, tot aglomerate, cu obiectivele turistice maiestuoase. Apoi, am regăsit-o cu mare drag la mijloc de lună iunie, într-o zi cu cer mohorât, oferindu-mi, în schimb, o experiență pe cât de inedită, pe atât de fastuoasă și impresionantă.  Visasem la o plimbare cu bicicleta de-a lungul Vltavei însă programul nu-mi permitea nicicum acest lucru, așa că mă resemnasem la gândul unei plimbări singuratice, de reîntâlnire cu străzile orașului care mi-a încălzit și încântat sufletul în niște zile reci de iarnă.

Am pornit la pas, singură, pe străduțele din Mala Strana, cu gândul s-ajung în partea veche a orașului, să revăd locurile admirate în luna ianuarie, să mă întâlnesc cu Praga mea cea dragă. Să mă întâlnesc cu mine însămi.

praga (3)

N-am apucat să străbat prea multe străduțe și deja-n minte-mi încolțise un gând… văzusem, din depărtare, un balon cu heliu captiv care plutea pe cerul Pragăi. Acolo, pe străduțele de sub Hrad, în apropiere de Podul Carol, eram chiar aproape de locul lansării lui. Nu curiozitatea mă îndemnase să merg în acea direcție, ci tocmai nevoia aceea de-a regăsi în Praga ceva strâns legat de mine, de sufletul meu. De-a (re)găsi o parte din mine, una care vibrează de viață. Dorul de zbor.

Odată ce-am ajuns la locul de lansare al balonului, n-a mai existat cale de întoarcere, în ciuda prețului absurd de mare ce trebuia plătit comparativ cu ceea ce urma să primesc. Un zbor ancorat, cu un pui de balon, 15 minute, cam la 100 m înălțime. Pentru un preț de 45 euro.

În timp ce așteptam ca ultimele două cliente să coboare – și una dintre ele o făcuse tremurând, la propriu, de frică și spunând că ea nu mai face așa ceva – le povestisem celor doi bărbați de-acolo despre Fiesta de la noi, din Maramureșul României, despre ce înseamnă pentru mine zborul cu balonul, despre faptul că primul meu zbor a fost cu un balon din Cehia și unul dintre ei mi-a spus că, deși nu va fi un zbor liber, așa cum mi-aș fi dorit, e primul meu zbor deasupra Pragăi și trebuie să mă bucur din plin de el, ei o să mă lase să urc la înălțimea maximă – cam 150 m. Și-am urcat. Singură. Agățată de-un balon legat de pământ printr-un cablu care, fiind doar unul, îi dădea voie acestuia să se deplaseze lent în bătaia vântului, încolo și-ncoace.

Citește și:  Peșterile de marmură ale Terrei

Cum a fost? Lipsit de spectaculozitatea pe care deplasarea și pe verticală și pe orizontală a zborului liber cu balonul ți-o dă, dar cu același sentiment de eliberare pe care desprinderea de pământ ți-l strecoară în suflet. Singură, acolo sus, într-o lume de liniște exterioară – vezi freamătul lumii de sub tine dar gălăgia ei obositoare nu te mai atinge – binefăcătoare, eu vorbeam cu mine. Ca de obicei, o mie de gânduri îmi treceau prin cap, dar, în același timp, râdeam cu tot sufletul și simțeam starea aceea de bine, de care aveam mare nevoie, curgându-mi prin toate venele, cotropind, umplând de viață. Pură, autentică, reală.

praga (7)

 de fericire mi-este dor. Și o găsesc atunci când zbor… (cât de frumos o zice Cristi Minculescu în piesa Cât aș vrea să zbor, una dintre piesele mele preferate ale formației Iris)

Îmbrățișam cu brațele largi, nesfârșite ale sufletului întreaga Pragă pe care o vedeam, la ceas de seară, cu străduțele ei cochete, cu acoperișurile cărămizii, cu împrejurimile înverzite, într-o aură spectaculoasă, de poveste, o vedeam frumoasă, așa cum o știam și-o simțeam.

Cele 15 minute în care-ar fi trebuit să fiu în aer au trecut însă băieții îmi transmiseseră să-i anunț eu prin radio când vreau să cobor, fiind ultimul client, după câte le-am povestit, și-or fi zis că pot să-mi facă o astfel de bucurie și să mă lase mai mult. Și-a fost. Că mă simțeam privilegiată că pot să trăiesc momentul acela neconstrânsă de timp. Am coborât după patruzeci de minute, când deja mi-era teamă că nu voi mai avea timp să ajung la punctul meu de destinație din acea zi.

Tot restul serii, am avut un rânjet mare desenat pe față. Le râdeam oamenilor, îi râdeam Pragăi, îmi râdeam mie. Mă bucurase așa de mult faptul că lucrurile se așezaseră exact așa cum îmi dorisem și la Praga, unul dintre cele mai frumoase orașe din lume pentru mine, mă întâlnisem cu mine, de data aceasta cu partea aceea autentică care iubește cu patimă zborul și baloanele cu aer cald, în special.

Cred că, de fapt, despre asta e viața. Despre a face lucruri care îți strecoară trăire în suflet, despre a trăi simțind. Despre asta ar trebui să ne fie și călătoriile, despre porția de viață pe care locurile pe care le vedem, lucrurile pe care le descoperim, oamenii pe care-i întâlnim, ni le oferă. Și despre a fi nu doar un spectator, ci chiar cel care face spectacolul. Spectacolul propriei vieți.

praga (1)

praga (4)

praga (5)

praga (6)

praga (8)

praga (9)

 

2 COMENTARII

  1. superbe poze si grozava experienta, vreau si eu! si iti dau dreptate in ce priveste spectacolul, e indicat sa il faci, nu doar sa il privesti :)…

  2. Lucian, mulțumesc frumos. Adevărul e că ne trebuie destul de mult curaj pentru a urca pe scenă, nu doar a privi spectacolul! E bine când ne iese, dar de multe ori mai degrabă ne împiedicăm decât să ne facem bine rolul. Știu, contează să jucăm… 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.