Califii din Bagdad au creat involuntar un grup de putere în Orientul Mijlociu. Pentru a-și întări armatele lor, ei achiziționează sclavi din rândurile turcilor nomazi din Asia Centrală. Acești sclavi, care devin cunoscuți sub numele de mameluci (de la cuvântul arab „mamluk” ce înseamnă „deținut de cineva”) se disting în serviciul califatului și le sunt adesea oferite poziții cu responsabilitate militară. Fiind bine plasați pentru a-și urmări propriile interese, aceștia profită frecvent de ocazie.

Primul mameluc ce a pus mâna pe putere a fost Ahmad ibn Tulun. La începutul anilor 870, el preia controlul asupra Egiptului iar până în 877 deja cucerise coasta Mediteranei trecând prin Palestina și până în Siria.

Această primă dinastie a mamelucilor durează doar câțiva zeci de ani până în anul 905 D.Hr. Dar chiar și așa, mamelucii își păstrează importanța și puterea de-a lungul întregului Orient Mijlociu. Ei au avut puterea unei elite militare mici. Ei vorbeau propria lor limbă turcă, în plus față de limba arabă a stăpânilor (a califilor slabi din Bagdad, a căror conducere se extindea de-a lungul Orientului Mijlociu musulman) și își creșteau constant numerele prin recrutarea din rândurile triburilor feroce din Asia Centrală și Caucaz.

Apogeul puterii mamelucilor începe în timpul anilor 1250 atunci când aceștia au pus mâna din nou pe Egipt. Doar 10 ani mai târziu ei se confruntă cu mongolii.

Decada ce începe în 1250 oferă o succesiune de evenimente dramatice în Egipt, Palestina, Siria și Mesopotamia. În 1250, ultimul sultan al dinastiei lui Saladin este asasinat în Egipt de către sclavi din gărzile palatului. Acest lucru permite unui general mameluc numti Aybak să preia puterea. El conduce până în anul 1257, atunci când este ucis la ordinele soției sale ce era implicată într-un complot care se extindea prin mare parte a palatului. Locul său este ocupat imediat de către un alt general mameluc numit Qutuz.

Anul următor, în 1258, Bagdadul și califatul suferă o lovitură devastatoare. Mongolii, conduși de Hulagu, nepotul lui Ghenghis Han, intră în oraș și îl distrug. Așa se face că acum Orientul Mijlociu părea a fi deschis la cucerire și distrugere.

În 1259, Hulagu și mongolii săi pun mâna pe Alep și Damasc. După aceste cuceriri, câmpia de coastă și rutele la sud de Egipt păreau a fi deschise pentru ei. Cu toate acestea, în 1260, la Ayn Jalut în apropiere de Nazaret, aceștia se întâlnesc cu armatele sultanului mameluc al Egiptului. Armata era condusă de generalul mameluc Baibars.

Într-una din luptele decisive ale istoriei, Baibars îi învinge pe mongoli. Acesta este primul regres suferit de mongolii lui Ghenghis Han de când își începuseră expansiunea cu aproape o jumătate de secol în urmă. Această bătălie definește pentru prima dată o limită a puterii lor. Așa se face că Palestina și Siria intră sub conducerea dinastiei mamelucilor din Egipt. Mesopotamia și Persia rămân în Imperiul Mongol.

Baibars a fost un conducător nemilos. Luat încă din copilarie de la turcii Kipchak, la nord de Marea Caspică, el a fost adus în Egipt ca sclav. Talentele sale i-au permis să se ridice și să preia comanda în armata mamelucă. În 1260, anul victoriei sale mărețe de la Ayn Jalut, el îl învinge și îl ucide pe propriul sultan mameluc și este proclamat să-i ia locul chiar de către armată.

În timpul domniei sale de 17 ani, Baibars zdrobește Asasinii în ultimele lor bastioane din Siria, îndepărtează cruciații din Antiohia și se extinde de-a lungul Mării Roșii pentru a putea controla valoroasele orașe de pelerinaj, Mecca și Medina.

În timpul acestei domnii, Baibars și-a luat precauția de a pretinde că acționează în numele unui refugiat abbasid din Bagdad pe care îl proclamă calif. Succesorii săi păstrează aceeași aparență. Acești sultani mameluci nu fac parte din aceeași familie așa cum se întâmplă în mod tradițional într-o dinastie. Ei sunt dictatori militari dintr-o oligarhie militară care luptă și complotează unul împotriva celuilalt pentru a fi numiți sultani, cumva asemănător cu maniera în care s-au comportat împărații romani de mai târziu.

Ei au reușit să păstreze puterea în mâinile lor până la apariția unui stat mai organizat și puternic ce le împărtășea originile turce, Imperiul Otoman. Precauți cu privire la priceperea militară a mamelucilor, otomanii au atacat mai întâi puterile vecine precum Persia înainte să abordeze problema Egiptului. Chiar și așa, în 1517, sultanul otoman Selim I ajunge la delta Nilului. Cu unele greutăți, acesta ia Cairo și reușește să captureze și să omoare ultimul sultan mameluc.

Conducerea mamelucă, ce se întinsese aproape 3 secole, a fost violentă și haotică dar nu necivilizată. Unele dintre cele mai rafinate moschei din Cairo au fost construite de sultanii mameluci iar pentru o perioadă au reușit să mențină două capitale gemene la Cairo și Damasc.

Ca o castă disciplinată de soldați și administratori, mamelucii au fost de folos sultanilor otomani în administrarea regiunilor din Orientul Mijlociu. Până în secolul al XVIII-lea ei au reușit să recupereze atât de multă putere în Egipt încât nu au putut fi controlați de guvernatorii otomani ai provinciilor iar din 1749 Bagdadul este condus exclusiv de mameluci ca o provincie în cadrul imperiului.

În cele din urmă puterea lor se dovedește a fi intolerabilă pentru imperiu, trupele otomane omoară mamelucii din Egipt în 1811 iar în 1831 și pe cei din Bagdad punând un capăt puterii acestora.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ