Mănăstirea Antim din Bucureşti, Paraclis al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, este situată între Palatul Parlamentului şi Mitropolie şi este cunoscută ca un reper pentru ortodoxia românească, dar şi pentru cultura noastră, în general. Aici, se află, în prezent, şi Biblioteca Sfântului Sinod. De numele acestei mănăstiri se leagă mişcarea de rezistenţă spirituală şi culturală, prin Rugăciunea Inimii (Isihia), “Rugul Aprins”, iniţiată în 1946 (deşi, cu aproximativ zece ani mai devreme, Nicolae Iorga încercase un apel similar către intelectualitatea românească, în vederea revigorării vieţii culturale şi religioase) şi care a reunit călugări, preoţi renumiţi şi personalităţi ale culturii româneşti, precum poetul şi gazetarul Sandu Tudor (pseudonimul lui Alexandru Teodorescu), părintele Sofian Boghiu, Părintele Dumitru Staniloaie, Părintele Arsenie Papacioc, scriitorul Vasile Voiculescu, filosoful şi sociologul Mircea Vulcănescu, savantul Alexandru Mironescu etc. Mănăstirea Antim a fost, în acea perioadă grea pentru destinul istoric al României, un loc în care s-au reunit minţi strălucite ale intelectualităţii româneşti.

Mănăstirea Antim a fost construită între 1713-1715 şi este ctitoria unuia dintre cei mai importanţi oameni de cultură din secolul al XVIII-lea, Mitropolitul Antim Ivireanul, canonizat, în 1992, ca Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul. Acesta s-a născut în Iviria (Iberia Orientală), numele dat de greci regatului georgian, din Caucaz (teritoriu pe care astăzi se află Georgia şi Armenia). A fost rob la Constantinopol şi întâmplarea a făcut să fie adus în Țara Românească de Constantin Brâncoveanu. A învăţat româneşte şi a urcat treptele ierarhiei bisericeşti, devenind Episcop al Râmnicului, în 1705, şi Mitropolit al Ţării Româneşti, în 1708. Antim Ivireanul a fost un cărturar desăvârşit, a tipărit nenumărate cărţi, majoritatea în româneşte, deşi, la vremea respectivă, limba oficială şi cea a cultului religios, în Țara Românească şi Moldova, era limba slavonă. Tot el are meritul de a fi introdus, treptat, limba română în cadrul slujbelor bisericeşti care deveneau astfel accesibile poporului. Dintre cărţile sale, cea mai cunoscută rămâne “Didahiile” (Predicile), pe teme religioase şi de morală, 28 la număr, rostite cu prilejul diferitelor sărbători bisericeşti.

Pentru a construi Mănăstirea Antim, Mitropolitul a oferit întreaga sa avere, la care s-au adăugat daniile din partea credincioşilor din Bucureşti, dar şi din alte părţi. Mai mult, a întocmit el însuşi planurile de construcţie, cu biserica în centrul complexului monahal, realizată în stil brâncovenesc, cu unele influenţe ale barocului italian, cu o poartă deasupra căreia se afla clopotniţa, chilii pe lături şi paraclis. Tot el a sculptat uşa masivă din stejar de la intrare, iar deasupra acesteia, mai puţin obişnuit, un simbol al pioşeniei şi al credinței – melcul- într-o cunună de lauri şi cu o stea deasupra. Recunoscut ca un pictor, gravor, sculptor de mare talent, Antim Ivireanul a conceput decoraţiunile interioare, pictură murală (Icoana Tuturor Sfinţilor şi Icoana celor patru sfinți – Alexie, Nicolae, Antim şi Agata – din naos, îi aparţin), stâlpii şi tâmplă de piatră. A mai dăruit veștminte alese, podoabe de argint şi multe cărţi. De altfel, la Mănăstirea Antim, Înaltul Ierarh a înfiinţat şi prima bibliotecă publică din Țara Românească, de unde oameni obişnuiţi puteau să împrumute cărţi “iscălind un răvaş şi făgăduind că vor trimite cartea la termen hotărât”.

La scurtă vreme după terminarea construcţiei mănăstirii, Antim Ivireanul, mare apărător al independenţei Ţării Româneşti, asemenea domnitorului Constantin Brâncoveanu care l-a adus pe aceste meleaguri, a fost arestat de turci, caterisit şi, în drum spre mănăstirea Sfânta Ecaterina (aflată pe Muntele Sinai), unde ar fi trebuit să rămână închis pe viaţă, a fost omorât, iar trupul i-a fost aruncat în apele râului Tungisa (aproape de Adrianopol). Oficial, această pedeapsă nedreaptă a fost anulată de Patriarhia Ecumenică, în 1966.

După moartea Mitropolitului, Mănăstirea Antim a fost îngrijită cu mult devotament din partea credincioşilor şi a clericilor, dar în 1738, un mare cutremur şi apoi, perioada domniilor fanariote au făcut ca averea mănăstireasca să se irosească şi multe părţi ale construcţiei să rămână în ruină.

În secolul al XIX-lea, doi episcopi ai Argeșului, Ilarion şi Clement, succesiv, au avut un rol important în restaurarea acestui frumos monument şi, în 1863, chiar domnitorul Alexandru Ioan Cuza participă la slujba de redeschidere a locaşului de cult.

În timpul Primului Război Mondial, la Mănăstirea Antim, s-au păstrat, pentru câteva luni, Moaştele Sfintei Filofteia, al cărei loc a fost, înainte de această dată, şi a rămas până în prezent, la Biserica Episcopală din Curtea de Argeş. În schimb, în incinta Mănăstirii “Tuturor Sfinţilor” (hramul bisericii mari), din Bucureşti, sunt cinstite moaştele Sfinţilor 40 de Mucenici şi ale Sfintei Parascheva.

În timpul comunismului, complexul monastic a fost de mai multe ori în pericol, fie din cauza prigoanei împotriva mişcării “Rugului Aprins”, fie din cauza sistematizării zonei din preajma Mitropoliei care ar fi dus la demolarea bisericii. A scăpat de fiecare dată şi, probabil, acest fapt nu este o întâmplare.

Mănăstirea Antim a fost şi este şi în prezent un centru de spiritualitate şi cultură românească şi această realitate i se datorează, în primul rând, marelui său ctitor, Antim Ivireanul, unul dintre cei mai importanţi oameni de cultură din secolul al XVIII-lea, astăzi, pentru noi, Sfântul Antim.

manastirea-antim.jpg

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ