Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea este un loc extrem de important, căruia romanii îi datorează faptul că astăzi ne facem rugăciunile în limba română. Este situată în satul Bistriţa, la care se ajunge din Râmnicu Vâlcea, urmând drumul spre Târgu Jiu.

A fost construită pe la sfârşitul secolului al XV-lea, de către boierii Craiovești, într-un loc în care există o comunitate mică de sihaştri. Este atestată pentru prima dată în anul 1491, în Cartea banului Barbu, în care se menţionează că a fost înzestrată cu sate şi ţigani. Boierii Craoivești erau unii dintre cei mai influenţi oameni ai acelor locuri, iar chipul lui Babru Craiovescu (unul din ctitori) este păstrat încă în unele tablouri şi picturi pe pereţi. Deşi Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea a fost construită şi ea ca o fortăreaţă, nu s-a mai păstrat nicio urmă din zidurile de altădată. Singurele mărturii sunt câteva documente care descriu înfăţişarea lăcaşului în secolul al XVI-lea. A fost ridicată după un plan asemănător celui de la Curtea de Argeş, biserica situându-se în mijlocul ansamblului, înconjurată de un zid gros.

Cel mai important cadou pe care l-a primit această mănăstire imediat după ctitorie au fost moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, pe care banul Barbu le-a cumpărat de la Ţarigrad. Pe lângă asta, înfiinţează o şcoală pentru copiii boierilor şi un spital pentru călugării şi bolnavii din satele vecine. În fiecare an, banul şi fraţii săi se întâlneau la mănăstire şi îi mai dăruiau câte un sat sau o vie, pe lângă cărţi de slujbă şi alte obiecte necesare unui lăcaş de cult. Școala în limba slavonă de aici l-a avut elev pe Neagoe Basarab care, atunci când a ajuns domnitor, s-a folosit de manuscrisele de la mănăstire pentru a scrie opera “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.

Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea a avut de suferit atunci când Țara Românească a intrat într-o perioadă de criză, după moartea lui Radu cel Mare. Mihnea cel Rău, noul voievod, nu se înţelegea cu boierii Craioveștilor, iar aceştia din urmă au fugit în Serbia de teama torturilor, în timp ce domnitorul s-a răzbunat chiar pe mănăstire, distrugând-o în mare parte. Venirea la conducere a lui Neagoe Basarab schimbă această situaţie, domnitorul dăruind aşezământului sate, veștminte pentru moaşte şi un inel de aur. Acum se pictează şi biserica, însă urmează o nouă perioadă de incertitudine, după ce ultimul descendent al Craioveștilor moare.

Şcoala de la Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea a continuat să funcţioneze şi aici s-a scris primul document mănăstiresc în limba română, şi anume “Zapisul lui Eftimie din 1573”. În anul 1600, Mihai Viteazul ajunge aici, unde îşi pune la punct armata cu care va lupta împotriva Poloniei. Douăzeci de ani mai târziu, este scrisă prima istorie universală în română, “Cronica universală”, şi sunt traduse “Liturghierul” şi “Pravila de la Govora”. Tot aici s-a scris “Manuscrisul Mănăstirii Bistriţa”, care acum se află în Moscova, alături de multe alte manuscrise şi obiecte din tezaurul românesc.

Brâncovenii i-au oferit acestei mănăstiri o nouă viaţă. În secolul al XVII-lea, are loc prima restaurare, condusă de Preda Brâncoveanu, iar Constantin Brâncoveanu îi adăugă, în 1683, un pridvor, o cupolă cu cruce şi îi dăruieşte un clopot, un candelabru şi două sfeşnice, care pot fi observate şi astăzi. Manuscrisele în slavonă încep să fie, încetul cu încetul, înlocuite cu cele în limba română, mai ales că se înfiinţează Tipografia de la Râmnic. Se poate spune că şcoala de la Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea a fost una de elită, în acest loc traducându-se lucrări că “Penticostarul”, “Psaltire tâlcuită”, “Triodul” şi multe altele, care au impus limba română.

Chiar dacă mănăstirea era una dintre cele mai bogate aşezăminte monahale din ţară, revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi alte evenimente au venit cu încercări foarte grele. Turcii i-au dat foc şi au jefuit-o, iar două cutremure mari o fac să devină o ruină. Grigore Alexandrescu, care a scris despre Bistriţa, spunea despre mănăstire că “Totul e trist şi dărăpănat înăuntru, totul e vechi şi neîngrijit pe dinafară”. Domnitorul Gheorghe Bibescu s-a hotărât să o restaureze, însă a ajuns să o reconstruiască de la zero. Rezultatul reconstruirii îl putem vedea astăzi, anasamblul având un stil neoclasic, stilul preferat de perioada paşoptistă. Cel care s-a ocupat de pictură a fost Gheorghe Tăttărescu, care a fost inspirat de pictura renascentistă.

În anul 1872, Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea intră în custodia Ministerului de Război şi aici se va înfiinţa un sanatoriu militar, acest lucru ducând la degradare şi la dispariţia mobilierului. Urmează o perioadă în care au loc cursurile unei şcoli de subofiţeri, iar în anul 1913 se înfiinţează orfelinatul “Acoperământul Maicii Domnului”. Acesta a funcţionat patruzeci de ani, timp în care orfanii au urmat cursurile unei grădiniţe, unei şcoli elementare, unui liceu şi a unor ateliere, toate în incinta mănăstirii. Însă totul a fost năruit când regimul comunist s-a instaurat: şcolile şi orfelinatul s-au desfiinţat, stareţa a fost supusă unor umilinţe şi arestată şi, în cele din urmă, mănăstirea a fost închisă.

Viaţa monahală şi-a reluat cursul ei firesc după Revoluţie. Au fost deschise ateliere de iconografie, de sculptură în lemn şi de broderie, unde măicuţele îşi exersează talentul. Se vorbeşte şi de amenajarea unui muzeu care să cuprindă toate obiectele de preţ care au rămas mănăstirii de la domnitori şi nu numai. Până la deschiderea muzeului propriu-zis, cei care vin aici pot admira o mică expoziţie de obiecte bisericeşti, care au luat naştere în aceste ateliere.

manastirea-bistrita-de-valcea.jpg

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ