Mănăstirea Brazi este o aşezare religioasă de maici de lângă oraşul Panciu din judeţul Vrancea. Deşi nu există documente care să ateste acest lucru, tradiţia populară spune că aici se află un schit sihăstresc încă din timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Ce se ştie sigur, din documente, este că mănăstirea actuală a fost ridicată în secolul al XVII-lea.
Legat de existenţa unui schit în timpul domnitorului este şi o legendă. Aceasta spune că, într-o bună zi, Ştefan cel Mare şi-a luat sfetnicii şi s-au dus să viziteze podgoriile din această zonă.
Însă unul dintre sfetnici era rănit, aşa că a fost lăsat în grija pustnicului Gheorghe, singurul vieţuitor al schitului, care era renumit pentru faptul că era un tămăduitor. După ce s-a întors din vizită şi şi-a găsit sfetnicul sănătos, Ştefan cel Mare i-a promis lui Gheorghe că va construi o biserică ce va purta hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.
În secolul al XVII-lea, fostul mitropolit al Moldovei, Teodosie al II-lea, s-a stabilit la Schitul Brazi. După anul 1676, fostul mitropolit a suportat cheltuielile necesare lucrărilor de restaurare şi şi-a dăruit întreaga avere şi moşiile pentru buna funcţionare a vieţii monahale.
S-a retras la schitul de aici după ce a fost înlăturat din funcţie de arhipăstorul Moldovei, Dumitrașcu Vodă Cantacuzino, care nu era de acord cu faptele sale. Din păcate, şi-a găsit sfârşitul într-un mod violent – pentru că a refuzat să dea unor hoţi bunurile, aceştia i-au tăiat capul.
Până în anul 1815, la Mănăstirea Brazi s-au ridicat mai multe clădiri, cum ar fi chilii şi anexe gospodăreşti. Biserica de lemn pe care Teodosie o construise a fost mutată, în aceeaşi perioadă, într-o zonă mai la deal.
A primit hramul “Tăierea capului Sfântul Ioan Botezătorul”, iar în prezent este Schitul Sfântul Ioan – Panciu. Douăzeci de ani mai târziu, a fost ridicată încă o biserică, din care astăzi se păstrează zidul întăritor.
Mănăstirea Brazi a fost afectată de mai multe evenimente, cum ar fi cutremurul din 1838, când cele mai multe dintre clădiri au fost fisurate. Începând cu acest an, aşezarea religioasă intră într-o fază de decădere, iar după ce se dă legea secularizării averilor mănăstireşti schitul se desfiinţează, călugării de aici fiind nevoiţi să îşi ducă existenţa pe un teren din jurul lăcaşului.
Vremurile au fost dificile şi în timpul războiului, când nemţii au ajuns aici şi au ars tot ce era din lemn. Chiar dacă viaţa monahală se reluase în 1919 şi s-a ridicat şi o nouă biserică, cutremurul din 1940 a distrus mare parte din aşezare. Nici regimul comunist nu a iertat mănăstirea, ci a desfiinţat-o. Totul a culminat cu anul 1980, când oamenii au distrus tot şi au lăsat în urma lor un maldăr de moloz.
Ca multe dintre mănăstirile din România, şi Mănăstirea Brazi a reînviat după anul 1990. Două măicuţe au venit la ruinele vechii aşezări şi s-au hotărât să o refacă din temelie. În câţiva ani, au fost construite chiliile, trapeza, stăreţia, bucătăria şi un paraclis. Paraclisul a fost sfinţit în anul 1995, iar pictura sa şi alte lucrări din interior au fost plătite de o familie credincioasă din Panciu.
Cu multă credinţă şi răbdare, cele două măicuţe au reuşit să ridice un ansamblu din nimic, având sprijinul permanent al Episcopiei Buzăului şi Vrancei şi al Preasfinţitului Părinte Epifanie. Lui i se datorează canonizarea Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie, ale căror moaşte se află în paraclis.
Comunitatea de la Mănăstirea Brazi joacă un rol activ în păstrarea tradițiilor și obiceiurilor locale, organizând evenimente religioase care atrag comunitatea largă și pelerini din diverse colțuri ale țării.
Prin programele de restaurare și conservare, Mănăstirea Brazi își propune să transmită valorile și frumusețea acestui loc sacru către generațiile viitoare, asigurându-se că istoria și spiritualitatea sa sunt cunoscute și apreciate la nivel național și internațional.
