Mănăstirea Cocoș: un sanctuar istoric în inima Dobrogei

Mănăstirea Cocoș se află la 6 kilometri de comuna Niculiţel şi la 35 de kilometri distanţă de oraşul Tulcea. Zona pe care a fost ctitorită este una importantă din punct de vedere istoric, pentru că aici au întemeiat aşezări sciţii.

Mănăstirea a fost ctitorită abia în secolul al XIX-lea, când trei călugări aghioriți îşi doreau foarte mult să ridice un lăcaş de cult. Însă aceştia nu se puteau hotărî unde să o facă: Isaia credea că ar trebui să o facă lângă Dunăre, Visarion considera că cel mai potrivit loc este Transilvania, iar Gherontie se gândea la Ierusalim.

Disputa neîncetată era cât pe ce să risipească această dorinţă, dar cei trei s-au gândit să tragă la sorţi, iar cel care a câştigat a fost Isaia. Aşa că s-au urcat în barcă şi au pornit de la Muntele Athos spre acest teritoriu. Până să ajungă în Dobrogea, în fiecare noapte, toţi trei aveau acelaşi vis: un deal cu o cruce pe el, înconjurat de pădure.

Atunci când au ajuns în Dobrogea, au povestit oamenilor despre visul lor. Localnicii au fost surprinşi să audă acestea, pentru că în apropierea lor exista un deal, de unde se auzea, când şi când, bătând o toacă. Ce era şi mai interesant era că dealul era înconjurat numai de copaci şi sunetul nu avea de unde să provină, pentru că nu există nicio biserică acolo. Autorităţile turceşti, pentru că Dobrogea era sub stăpânire otomană atunci, spuneau chiar că au văzut deseori un tânăr îmbrăcat în alb, care ieşea din pădure, bătea în lemn şi apoi dispărea.

Cei trei călugări au fost convinşi că acestea sunt semne date de Dumnezeu, aşa că s-au dus la locul cu pricina şi nu mică le-a fost mirarea când şi-au dat seama că era chiar locul pe care îl visau. Şi pentru că se auzea, deseori, un cocoş sălbatic cântând din vârful dealului, au hotărât ca locul să poarte numele de Cocoș. Mai mult, denumirea avea şi o altă importanță pentru cei trei, având în vedere că Petru s-a lepădat de trei ori de Hristos şi s-a reîntors spre credinţă atunci când a auzit cocoşul anunţând sosirea zorilor.

Deşi au găsit locul potrivit pentru a ridica Mănăstirea Cocoș, cei trei călugări nu au putut să facă acest lucru de la bun început. Turcii le permiteau să ridice doar ceea ce ei numeau “case de rugăciuni”, fără turle şi doar cu o cruce pe acoperiş. Cu toate acestea, sultanul Abdul Megid a aprobat ridicarea unei noi mănăstiri, iar experienţa pe care Visarion, Isaia şi Gherontie o aveau şi-a spus cuvântul: nu a durat mult până când obştea s-a mărit considerabil. Dacă, la început, au zidit o biserică mică, numărul mare de monahi i-a făcut să o lărgească.

Până în anul 1978, Mănăstirea Cocoș a stat sub stăpânirea otomană şi s-a bucurat de anumite privilegii. Turcii au sprijinit mănăstirea, oferindu-i chiar protecţie împotriva tâlharilor din zonă. Mai mult, pașa de Tulcea îşi aducea prietenii aici, obişnuind să ia masa cu ei chiar în curtea lăcaşului.

Pașa plătea mereu ce consuma, ba chiar de trei ori mai mult. Sultanul Abdul Aziz a donat aşezării religioase mai multe terenuri şi proprietăţi, pentru a o ajuta să îşi formeze propria avere. Hagi Nicolae Ghiţă Poenarul, un mocan din Poiana Transilvaniei, s-a călugărit aici şi a adus cu el toată averea sa, adică bani şi animale.

Secolul al XIX-lea a găsit Mănăstirea Cocoș într-o stare financiară deloc bună. Stareţul de atunci a făcut multe împrumuturi pe care nu a mai putut să le returneze, iar faptul că domeniul se extinsese a făcut dificilă administrarea să. Mănăstirea era nevoită să plătească taxe uriaşe pe teren, asta după ce averea mănăstirească a fost secularizată. Monahii abia îşi mai duceau existenţa, până când noul stareţ a donat statului pădurea mănăstirii, dar şi o moşie, cu scopul de a scăpa mănăstirea de datorie.

În următorul secol, Mănăstirea Cocoș a intrat sub reparaţii generale. Pe lângă restaurare, s-a construit şi clădirea din partea estică, unde se aflau bucătăria, cămara, trapeza, pităria şi prescurăria. Chiliile vechi au fost dărâmate şi s-a ridicat o clădire nouă. Şi biserica a fost demolată şi ridicată una nouă, terminată în anul 1913. Din păcate, cei de aici au fost nevoiţi să fugă din pricina războiului, iar mare parte din tezaur s-a pierdut. O altă restaurare generală a avut loc între anii 1957 şi 1960.

Un eveniment important pentru Mănăstirea Cocoș a avut loc în anul 1973, când au fost descoperite şi aduse aici moaştele Sfinţilor Atal, Filip, Zotic şi Camasie. În anul 1985, a fost deschisă o expoziţie de carte veche şi icoane. În momentul actual, aici trăiesc 25 de călugări, îndrumaţi de părintele Visarion Scutaru, care a început o lucrare amplă de decorare a bisericii cu mozaic. Pelerinii sunt aşteptaţi zilnic la mănăstire, ţinându-se trei slujbe pe zi.

Mănăstirea Cocoș a fost fondată în secolul al XIX-lea, mai exact în anul 1833, și de atunci a fost un centru vital pentru comunitatea ortodoxă din regiune. Clădirile sale, construite în stil tradițional, găzduiesc fresce remarcabile și icoane vechi, unele dintre ele fiind considerate adevărate opere de artă sacrală.