„Vederea bisericii este o uimire de bucurie. E înaltă și îngustă, ca o cutie de sfinte moaşte, şi e unul din cele mai strălucite monumente ale vechii noastre arhitecturi, iar pentru Crimca un titlu veşnic de glorie”. Nicolae Iorga
Nu am fost vreun fan al lăcașelor de cult. Adică, în drumurile mele, nu intram în orice biserică de la marginea drumului doar pentru că așa se face. Dar, dacă tot am plecat să cutreier țara, am intrat în orice mănăstire care, odinioară, a strâns pe lângă și în ea istoria României mele frumoase. I-am admirat odăjdiile, i-am citit pisaniile, i-am cântat psalmii ctitoriilor domnești și am mers mai departe, cât mai adânc în timp, către alte și alte locuri de închinăciune și respect pentru înaintași. Sunt în poarta mănăstirii Dragomirna și sufletul mi se ridică pe metereze, până mai sus de turla cea brodată în trandafiri de spumă albă.
Văzusem multe mănăstiri istorice ale României până să ajung aici. Dar Dragomirna reușește să surprindă orice ochi, chiar și unul obișnuit cu volume simetrice. Și asta pentru că, odată ce te afli în fața trupului său de piatră, nu știi încotro să îți îndrepți, mai întâi, privirea. Așa că, mai bine trage-ți sufletul, căci ai bătut drum lung până aici și poate ești ostenit de atâta cale. Odihnește-ți și privirea și studiaz-o bine! Este bijuteria neconvențională a Moldovei! Nicăieri în vechea țară a lui Ștefan cel Mare nu vei mai găsi atâta somptuozitate și simplitate în același loc!
Începuturi
12 km o despart de vechea cetate de scaun a Sucevei. Însă drum lung este, înapoi în timp, până la 1602, anul întemeierii primei bisericuțe, denumită a schitului. Ctitori i-au fost Chir Anastasie Crimcovici, fost episcop de Rădăuţi, Pan Lupu Stroici, mare logofăt, şi fratele său, Pan Simion, după cum ne spune chiar pisania de deasupra acestei mici bijuterii arhitecturale. Amplasată în incinta actualului cimitir, construcția e parcă trasă prin inel. Amintește fără tăgadă de siluetele domnițelor din poveștile medievale cu cavaleri. Dar, cu siguranță, ctitorii ei nu s-au gândit la domnițe când au ridicat-o, ci, mai degrabă, au vrut să traseze, odată cu ea, un nou stil arhitectural în Moldova. Nu știu cu certitudine câți oameni pot intra în mica biserică. Știu însă că privind-o îți poți da lesne seama de dragostea cu care a fost înălțată. Din piatră, cu acoperiș în ape, specific construcțiilor moldovenești, cu pridvor deschis în arcade largi, naos boltit, altar intim și fără pronaos, biserica schitului a străbătut veacurile până la noi în proporții atent alese de meșterii ei.
Însă Atanasie Crimca nu s-a mulțumit doar cu ea. Câțiva ani mai târziu, a vrut ca Dragomirna să strălucească peste timp, mai ceva ca aștrii de pe stema Moldovei. Așa se face că, în 1609, biserica cea mare este deja terminată, primindu-și la 1 septembrie hramul Pogorârea Sfântului Duh.
Blesteme și brâie de piatră
Mitropolitul Atanasie Crimca nu a vrut să închine odrasla lui cea mai de preț nimănui. Blestemul din 1610 sau Testamentul, cum mai este numit, menționează ca mănăstirea să nu fie închinată niciodată Sfântului Munte Athos sau Sfântului Mormânt de la Ierusalim.
Și pentru că așa de mult a iubit neamul din care se trăgea și pământul țării, Crimca și-a legat ctitoria la mijloc cu un brâu de piatră din trei tori, răsuciți ca o funie, influență venită în spațiul românesc din Georgia sau Armenia. Însă nu doar pentru înfrumusețarea odorului său a pus Crimca brâul de piatră, ci, ca un simbol al celor trei virtuți, Dragostea, Credința și Nădejdea, întru amintirea Sfintei Treimi și drept îndemn lăsat urmașilor săi, de unitate prin credință a celor trei țări românești.
Fațadele întregului edificiu sunt realizate din piatră brută, dar pilaștrii sunt ciopliți și șlefuiți manual. Însă ce atrage cu siguranță privirile obișnuite cu frumosul este turla semeață, cocoțată pe acoperișul în ape, de parcă ar vrea să privească până departe, la gurile Dunării. Și nu pentru acest motiv este admirată de către turiști, ci pentru că fiecare detaliu din sculptura care o împodobește reflectă dragostea cu care a fost ridicat acest lăcaș. O iubire mai presus de orice limitare a umanului, o dragoste pentru divinitate și o dorință fără margini de a aduce slavă Ei, până dincolo de vreme.
Nu-ți vei putea lua ochii de la trandafirii brodați pe tot cuprinsul turlei. Însă motivele ornamentale nu s-au oprit doar la trandafiri. Rozete stilizate, stele formate din două romburi, pătrate asociate cu un ornament polilobat, precum și alte motive vegetale îți fură privirile, lăsându-te să contempli măiestria lucrăturii. Este piesa de rezistență a întregii construcții. Este diadema care împodobește biserica, dându-i o frumusețe aparte, de piatră prețioasă, atent șlefuită, printr-o tehnică sculpturală în care blocurile de piatră aproape nu mai există, profilele lor desfășurându-se pe un singur plan, fără diferențe de relief, ca într-o țesătură fină, presărată cu trandafiri. Cu ușurință aș putea spune că turla aceasta a Dragomirnei este, fără doar și poate, stema întregului ansamblu mănăstiresc, întocmai ca o adevărată carte de vizită a arhitecturii moldovenești.
Proporții, simbolism și matematică
Însă elementul care te șochează încă de la intrarea în curtea mănăstirii este reprezentat de proporțiile bisericii. Dacă mai înainte spuneam că biserica schitului era trasă prin inel, uitându-te acum la construcția din fața ta nu știi cu ce altceva să o asemeni, decât cu lemnul trainic al trunchiului de copac ce-și subțiază trupul, arcuindu-se cât mai tare către înălțimile luminoase. 35 m lungime, 9,5 m lățime și nu mai puțin de 42 m înălțime are Dragomirna. Și dacă te-ai mira de asimetria proporțiilor, ei bine, află că, într-adevăr, orice calcul matematic te-ar duce la această concluzie. Însă în credință nu e vorba numai de de matematică, ci și de inflexiuni subtile ale sufletului înălțat către creație. De aici se naște, la Dragomirna, îmbinarea perfectă dintre cele trei coordonate. Câte una pentru fiecare plan: un trup dat de lungimea construcției, o rațiune reprezentată de îngustimea lățimii și o înălțime cât mai aproape de cer, după cum numai sufletul poate atinge!
Dar analiza exactă nu se oprește aici. Și dacă îți imaginai că e lucru ușor să urci în credință, îți voi arăta acum că, la Dragomirna, fiecare pas este calculat perfect! Pridvorul este amplasat mai sus decât nivelul curții, drept urmare, ca să poți intra în biserică, trebuie să urci nu mai puțin de șapte trepte! Număr magic nu doar în memoria colectivă românească, ci și aici, la poarta credinței. Pentru că alte șapte trepte te vor aștepta să le urci și din pridvor până la sfântul altar! Șapte trepte, șapte zile ale săptămânii, șapte Sfinte Taine, șapte daruri ale Sfântului Duh, toate sunt încununate aici, ascunse simbolic prin elementele de piatră ale Dragomirnei!
Pridvorul conține și câteva lespezi funerare, dintre care cea mai veche, inscripționată cu litere grecești, datează din secolul al II-lea î.e.n și a fost realizată în cinstea unui arhitect pe nume Epicrates, fiul lui Nicobulus din Bizanț. Nu întreba cum a ajuns aici! Doar admir-o! Ultima piatră funerară din pridvor aparține Mariei Balș, îngropată aici la 1770, fiica lui Constantin Mavrocordat.
Pașii te vor purta în continuare către naos, ridicat cu două trepte mai sus decât pronaosul, iar altarul, aşezat cu o treaptă mai sus decât naosul, încununează înălţarea încăperilor.
Pictură, registre și cromatică
Zugravii Dragomirnei, al căror nume este încrustat pe peretele altarului sunt Popa Crăciun Mătieş, Popa Ignat şi Gregorie și făceau parte, cu siguranță, din şcoala de pictură moldovenească tradiţională. Registrele ce însumează diferite scene religioase sunt așezate parcă după un tipar clar, precis, atent alcătuit, conferind privitorului senzația de mișcare în spațiu. Figura lui Iisus Pantocrator străjuiește întreaga compoziție cu o privire blândă și îngăduitoare, dar ațintită asupra celor care vin să I se închine aici. În întreaga operă a acestor zugravi, predomină culoarea roșie, de o intensitate aparte, care potențează efectul scenelor prezentate, dându-le o greutate aparte.
Jafuri și odăjdii
Biserica are și un muzeu în care sunt păstrate, precum sfintele moaște, o serie de obiecte de patrimoniu. Și, pe bună dreptate, având în vedere că au fost răscumpărate pe bani grei de la cazacii lui Timiuş Hmelniţki, care au jefuit mănăstirea în 1653. Un astfel de moment groaznic a fost surprins și de Miron Costin în letopiseţul său: „Timuş cum au sosit la cetatea Sucevei de a doua zi s-au dat la jafurile mănăstirilor şi întâi asupra Dragomirnei, cu furci au mărs şi au bătut mănăstirea. Şi dacă i s-a închinat odoarele, veşmintele în foc au dat… ce mai mult decât păgânii s-au purtat cu acee mănăstire.”
Ce mai poți admira astăzi, printre altele, în muzeul Dragomirnei? Un exemplar din Cazania lui Varlaam, tipărită la 1643 la Iaşi, fiind prima carte scrisă în Moldova în limba română folosind alfabatul chirilic; două epitafe din secolul al XVII-lea reprezentând unul Îngeri şi Serafimi, iar altul având brodat Sfinţi Ierarhi; o lumânare din ceară albită la soare şi pictată după tradiţia de către ctitor, aprinsă la slujba de sfiinţire a mănăstirii; un policandru de cristal dăruit de Împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei.
Dragomirna este o poveste frumoasă, dar foarte reală. O poveste care durează de mai bine de cinci sute de ani, păzită de vitregiile vremii, de dreaptă credință rostită din inimă, între zidurile ei de piatră masivă. Nu te-aș îndemna să o vizitezi. Te-aș lua pur și simplu de mână și te-aș purta înapoi în timp până aproape de genunea ei. Și te-aș lăsa pe tine apoi să judeci cu sufletul și nu cu ochii, dacă Dragomirna merită să-i treci pragul măcar o dată în viață!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
