Mănăstirea Găvanu este o mănăstire ortodoxă, construită în comuna Mânzăleşti din judeţul Buzău. Drumul până la aşezământ nu este deloc uşor – de la Bisoca se face un drum de munte, care poate fi parcurs cu maşina dacă nu este prea joasă, iar apoi se face un drum care poate fi parcurs numai pe jos, drum care durează o jumătate de oră. Însă peisajul pitoresc de pe Valea Slănicului de Buzău şi liniştea găsită la mănăstire fac să merite acest mic efort.
Tradiţia locului, pentru că nu există documente care să dovedească acest lucru, spune că Mănăstirea Găvanu ar fi fost ridicată în anul 1707, între două izvoare, de către moșneanu Moise Ignat Beşliu, ceea ce îi conferă lăcaşului statutul de mănăstire moșnenească-țărănească.
Deşi această tradiţie poate fi contrazisă, se ştie sigur că schitul de aici a fost, de la bun început, unul de călugări. Iar prima atestare documentară a mănăstirii este considerată dania din anul 1764, în care se menţionează două pogoane de pădure.
În anul 1821, biserica a fost arsă de către otomani. Boierii din Buzău, mai ales cei greci, îşi căutau un loc de refugiu la Găvanu în timpul Revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu. Însă turcii au auzit despre acest lucru şi au trimis un detaşament pentru a-i opri pe boieri. În timpul luptei, biserica este arsă şi sunt ucişi câţiva oameni, printre care şi economul schitului.
În anul 1828, se ridică o altă biserică, care există şi în momentul actual, în partea de vest a celei care a fost incendiată. Cei care au construit-o au fost moştenitorii beşlii şi mânzălari, sprijiniţi de mai mulţi credincioşi de pe Valea Slănicului şi de pe Valea Râmnicului. Biserica a fost sfinţită în acelaşi an şi a primit hramul “Adormirea Maicii Domnului”.
Mănăstirea Găvanu nu a avut parte de vremuri prea bune nici în timpul domniei lui Cuza, când a rămas fără averea mănăstireasca. Cu toate acestea, o perioadă, viaţa monahală a rezistat vremurilor dificile, iar în perioada interbelică a cunoscut o nouă înflorire. Un rol important l-a jucat în contextul Primului Război Mondial, când germanii ocupaseră Muntenia, iar un drum spre Moldova liberă fusese creat.
Anul 1951 a însemnat transformarea mănăstirii de călugări într-una de măicuţe, dar şi transformarea ei în metocul Mănăstirii Răteşti. Din păcate, regimul comunist a desfiinţat-o, iar timp de 30 de ani a avut grijă de ea, cât a putut, o singură măicuţă.
Viaţa monahală de la Mănăstirea Găvanu a fost reluată în anul 1990, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei fiind cel care s-a ocupat de acest lucru. În acelaşi an, a fost declarată monument istoric şi s-au construit paraclisul cu hramul “Sfânta Cuvioasa Parascheva”, bucătăria, trapeza şi câteva chilii.
Dacă până în anul 2007 obştea era formată din călugări, acum, aici, vieţuiesc câteva măicuţe, îndrumate de fostul stareţ al mănăstirii. Credincioşii sunt aşteptaţi oricând la acest lăcaş, slujbele ţinându-se în fiecare zi.
Mănăstirea Găvanu are o pictură deosebită, o parte din cea interioară fiind realizată chiar în anul 1828. Meşterul care s-a ocupat de ea a fost Nicolae Zograv, care a realizat pictura în ulei şi apoi a aplicat-o pe scânduri. În biserică, se află şi două icoane ale lui D. Teodorescu, care a fost ucenicul pitarului Nicolae Teodorescu, cel care conducea școala de zugravi din Buzău.
Acesta a realizat şi un tablou pe pânză, după perioada petrecută la mănăstire, intitulat “Vedenia Părintelui Mitrofan de la schitul Găvanu, 1861, noiembrie”. Catapeteasma este şi ea un element deosebit, fiind sculptată şi suflată în aur.
Pe lângă valoarea spirituală și liniștea pe care o oferă, Mănăstirea Găvanu este un punct de atracție pentru iubitorii de natură și drumeții, fiind un nod vital în rețeaua de trasee montane din regiune. Așezarea sa, împreună cu arhitectura tradițională și locația izolată, contribuie la un sentiment de timp suspendat, oferind vizitatorilor o experiență aproape monahală.
